credea că tocmai în grupul acela îl duc pe stăpânul lui, Bagratuni. După urletele câinelui se numărau grupurile în companii, căci, din pricina vântului puternic, împuşcăturile se auzeau mai prost. Aceste urlete i-au înverşunat pe călăi într-atât, încât a doua zi a fost împuşcat şi Black şi apoi toţi câinii din cauza lui Black.)

  Plutonul de execuţie era compus din cei trei filfizoni drogaţi, şeful Gărzii, Degtiariov, şi… Şeful Secţiei Cultural-Educative, Uspenski. (Combinaţia poate produce mirare numai la o privire superficială. Acest Uspenski avea o biografie cum s-ar zice tipică, adică iiu dintre cele mai răspândite, dar care concentrează esenţa epocii. Era fiu de preot şi aşa îl găsise revoluţia. Ce -l aştepta? Chestionare de completat, tot felul de îngrădiri, deportări, persecuţii. Nu prea ai cum te fofila, nu-ţi poţi schimba tatăl. Dar Uspenski a găsit soluţia: şi-a ucis tatăl, declarând autorităţilor că a făcut acest lucru din ură de clasă. Sănătos simţământ, asta deja aproape că nu mai e crimă. I s-a dat o condamnare blândă, în lagăr a dat-o numaidecât pe activitatea cultural-educa-tivă, curând a fost eliberat, şi iată -l şeful – civil – al KVC Solovki. Cât despre seria asta de execuţii, că o fi cerut el însuşi să ia parte, că i s-o fi pretins să-şi confirme poziţia de clasă – nu se ştie. La sfârşitul acelei nopţi a fost văzut cum, ridicându-şi câte un picior deasupra chiuvetei, îşi spăla carâmbii cizmelor, năclăiţi de sânge.

  Au tras beţi, aiurea – chiar şi dimineaţa, groapa aceea uriaşă, acoperită în pripă cu pământ, mai mişca încă.

  Toată luna octombrie şi o parte din noiembrie au fost aduse, pentru execuţii, grupuri suplimentare de pe continent, într-uiiul dintre ele a fost împuşcat şi Kurilko.

  După un timp, întreg acest cimitir a fost netezit de deţinuţi, în acordurile orchestrei După aceste execuţii, conducerea SLON a fost schimbată: în locul lui Eichmaus a venit Zarin, moment considerat inaugural pentru era unei noi ordini pe Solovki.

  Iată în ce consta ea. În vara anului 1930 au fost aduşi pe insulă vreo câteva zeci de „adevăraţi ortodocşi”, aşa-zişi „sectanţi”: în ţară existau, sub diferite denumiri, numeroase comunităţi ortodoxe ce-şi însuşiseră chemarea lui Tihon din 1918 – prin care se arunca anatema asupra puterii sovietice – iar apoi, în pofida cotiturii produse la centru, nu mai abdicaseră de la această tăgăduire. Aceşti „imiaslavţî” 35 respingeau tot ce venea de la Anticristul: nu acceptau nici un fel de act eliberat de soviete, nu semnau nici un document şi nu se atingeau de banii emişi de noua putere. Starostele acestor rezistenţi, acum prigoniţi, era un bătrân de optzeci de ani, cu barbă albă, orb şi purtând un toiag lung. Pentru orice om instruit era clar că fanaticii ăştia n-au ce căuta în socialism, unde se învârt o groază de hârtii, şi că, de fapt, cel mai bun lucru pe care -l aveau de făcut era să moară. Aşa că au fost expediaţi pe insula Malâi Zaiaţki – cea mai mică din arhipelagul Solovki – nisipoasă, golaşă şi pustie, mai păstrând doar o cocioabă unde se adăposteau în nopţile de vară foştii monahi-pescari. Autorităţile lagărului s-au declarat dispuse să le dea raţia de hrană pe două luni, cu condiţia ca fiecare dintre ei să semneze îiitr-uu borderou. Au refuzat, bineînţeles, cu toţii. E momentul câiid intervine nepotolita Anua Skripnikova, care, la vremea aceea, în pofida tinereţii ei şi a tinereţii puterii sovietice înseşi, era deja la a patra arestare. Fata s-a pus pe alergat între contabilitate, dispecerat şi însuşi şeful de lagăr, cel însărcinat să instaureze un regim umanitar. La început i-a rugat să aibă milă de ei, apoi a cerut să fie trimisă şi ea împreună cu „sectanţii” pe insula Malâi Zaiaţki, în chip de socotitoare, obligându-se să le împartă raţia zilnică şi să ţină toată evidenţa. Cererea ei nu contravenea, pare-se, prin nimic sistemului din lagăr, dar a fost respinsă. „Bine, dar nebunilor li se dă de mâncare fără să li se ceară vreo semnătură de primire!” – a strigat Anna. Zarin s-a mulţumit să rânjească. Însă dispecera i-a răspuns: „Poate că e indicaţia Moscovei, noi nu ştim…” (Şi fireşte că era indicaţia Moscovei! – Cine şi-ar fi asumat, altfel, responsabilitatea? Cei fără Dumnezeu puseseră bine la care lichidarea acestor credincioşi, dar, cum un asemenea plan nu putea fi înfăptuit în dens populata Rusie Centrală, îi expediaseră aici.) Şi au fost trimişi pe Zaiaţki fără hrană. După două luni (exact după două luni, căci trebuia să li se propună să semneze pentru următoarele două) temnicerii au debarcat pe Malâi Zaiaţki, unde au găsit doar leşuri ciugulite de păsări. Toţi erau acolo, nimeni nu evadase.

  Cine se va apuca acum să-i caute pe vinovaţi? În anii ’60 ai gloriosului nostru veac?

 

  *Platoul, aflat la 300 de metri de Sfintele Porţi (îi duceau de-a lungul zidului Kremlinului, până la capăt şi apoi mai departe, fără a coti), avea o suprafaţă mare, 80/80, şi era un teren defrişat, tocmai bun pentru construcţii, în vara lui 1975, s-a săpat aici o groapă de fundaţie pentru locuinţe, şi excavatorul scotea din pământ numai oase. Turiştii (printre ei şi foşti teki, care ştiau despre ce era vorba) adunau de pe jos cranii. Se ridicase deja o parte din fundament, dar în jurul lui tot mai zăceau o grămadă de coaste, clavicule, maxilare, omoplaţi, oase iliace, tibii, falange şi vertebre).

  Între altele fie spus, şi Zarin a fost destituit curând (Şi se pare că a încasat 10 ani.) pentru liberalism.

  Începând de la sfârşitul anilor ’20, fizionomia lagărului Solovki s-a schimbat. Dintr-o capcană silenţioasă pentru kaeri sortiţi pieirii el s-a transformat tot mai mult într-un gen nou pe atunci, dar vechi deja pentru noi, de lagăr „de reeducare prin muncă” pentru deţinuţi de drept comun, în ţară creştea rapid numărul persoanelor „deosebit de periculoase din rândul oamenilor muncii” şi pe Solovki erau expediaţi tot mai mulţi delincvenţi şi lepădături de toată mâna. Pe pământul solovcean debarcau tâlhari înrăiţi şi proaspeţi