pupili ai Codului Penal. Tot aici a fost deversat un mare val de hoaţe şi prostituate (întâlnindu-se în tranzitul din Kem, cele dintâi le strigau suratelor din cealaltă branşă: „Furăm, dar pe bani nu ne dăm!” Răspunsul venea prompt şi vioi: „Ce pe bani am dat nu-i lucru furat!”), în întreaga ţară se declanşase (nu şi în ziare, desigur) lupta cu prostituţia şi fetele erau umflate în toate marile oraşe, li se stanţau câte trei ani şi multe dintre ele erau expediate pe Solovki. Teoria spunea clar că munca cinstită avea să le îndrepte cât ai zice peşte. Dar, cramponându-se cu încăpăţânare, nu se ştie din ce motiv, de profesiunea lor socialmente degradantă, prostituatele, încă în drum spre lagăr, se ofereau să spele duşumelele în cazarmele escortei, trăgând după ele cârduri de ostaşi ai Armatei Roşii şi subminând astfel regulamentul trupelor de escortă. La fel de uşor se împrieteneau şi cu gardienii – nu pe gratis, fireşte. Şi mai bine se aranjau pe Solovki, unde domnea o crâncenă foamete de femei. Li se puneau la dispoziţie cele mai bune camere, fiecare zi le aducea câte un obiect vestimentar nou şi alte cadouri – „măicuţele” 36 şi celelalte kaerce mai câştigau un ban de la ele brodându-le cămăşile de noapte – şi, la expirarea termenului, mai bogate ca oricând înainte, cu geamantanele doldora de mătăsuri, se întorceau în Uniune să înceapă o viaţă cinstită.

  Plus şuţii, care încingeau aprige jocuri de cărţi. Hoaţele găseau că era profitabil să nască pe Solovki: cum în lagăr nu exista creşă, pe seama copilului puteau scăpa de muncă pentru întreagă scurta lor condamnare. (Până atunci, kaercele evitaseră să se preteze la aşa ceva.)

  La 12 martie 1929, pe Solovki a sosit şi primul grup de minori, pentru ca apoi să se toarne şi să se tot toarne la puştime (fără excepţie, sub 16 ani). La început au fost cazaţi în^colonia de copii de lângă Kremlin, cea cu pătuţurile şi salteluţele de faţadă, îşi ascundeau hainele primite de la Administraţie şi ţipau că n-au în ce ieşi la muncă. Apoi au fost împrăştiaţi pe la taberele de ’ muncă din păduri, de unde se zburătăceau în toate direcţiile, schimbându-şi între ei numele şi termenele; era tevatură, nu glumă să-i prinzi şi să-i identifici.

  Sosirea unui contingent socialmente sănătos revigora Secţia Cultural-Edu-cativă. Se racolau voluntari pentru lichidarea analfabetismului (dar şuţii n-aveau nevoie de aşa ceva ca să deosebească o pică de o treflă), a fost instalată o placardă cu lozinca „Fiecare deţinut – un participant activ la construcţia socialistă!”, ba s-a inventat şi un termen special – „reforjare” 37 (da, chiar aici a fost inventat).

  Era deja septembrie 1930, ŢK lansase către toţi oamenii muncii apelul de a intensifica întrecerea socialistă şi mişcarea fruntaşilor în producţie – cum ar fi putut deţinuţii să rămână pe de lături? (Când pretutindeni oamenii liberi erau transformaţi în vite de povară, nu deţinuţii erau cei dintâi care trebuiau puşi să tragă la jug?)

  Pentru perioada ce urmează, datele noastre provin nu de la oameni vii, ci din cartea savantei juriste Ida Averbah*, şi de aceea îi sugerăm cititorului să le împartă la şaisprezece, la două sute cincizeci şi şase, iar pe alocuri chiar să le ataşeze semnul minus.

  În toamna lui 1930, pe Solovki a fost înfiinţat statul-major al întrecerii socialiste şi al mişcării fruntaşilor în producţie. Brusc, recidivişti înrăiţi, ucigaşi şi spărgători „s-au metamorfozat în gospodari grijulii, maiştri pricepuţi şi activişti culturali dintre cei mai capabili” (G. Andreev îşi aminteşte – pumni în gură şi: gură: „Scoate cubii3^, contrule!”). Neapucând bine să termine de citit apelul ŢK, hoţi şi bandiţi au dat de pământ cu şişurile şi cărţile de joc, arzând de nerăbdare să înfiinţeze în lagăr o comună. S-a pus pe hârtie un statut care prevedea că poate fi membru al comunei orice persoană provenită din rândul ţăranilor săraci şi mijlocaşi sau din mediul muncitoresc (or, toţi borfaşii erau înregistraţi la Secţia de Evidenţă şi Repartizare ca „foşti muncitori”. – Aproape că se împlinea lozinca lui Şepcin-ski „Solovki – muncitorilor şi ţăranilor!” – ceea ce nu era niciodată cazul Cincizeci şi Opţilor. (Altă propunere a comunarzilor: să se facă suma tuturor condamnărilor, rezultatul să se împartă la numărul deţinuţilor, calculându-se astfel termenul de condamnare mediu şi, la expirarea lui, să fie eliberaţi toţi o dată. Dar, oricât de comunistă era ideea, cekiştii au considerat-o imatură din punct de vedere politic.) Lozincile comunei din Solovki erau: „Să ne plătim datoria faţă de clasa muncitoare!”, ba şi mai frumos: „De la noi – totul, nouă – nimic!” (Lozinca asta, deja întru totul matură, era, cu siguranţă, demnă de a fi extinsă la scară unională.) Pentru acei membri ai comunei care se făceau vinovaţi cu ceva s-a născocit o pedeapsă atroce: să U se interzică să iasă la lucru! (Nici că se poate pedeapsă mai aspră pentru un hoţ!)

  Autorităţile lagărului, mai puţin înfierbântate decât activiştii Secţiei cultural-educative, nu se prea bizuiau pe entuziasmul interlop, ci aplicau principiul leninist „La muncă-record – aprovizionare-record!” Drept care comunarzii au fost mutaţi în cazarme separate, li s-au dat aşternuturi mai puţin ferfeniţite, haine mai călduroase şi mâncare mai bună (pe seama celorlalţi, se înţelege). Ceea ce le-a plăcut foarte comunarzilor, care au stipulat interdicţia, din acel moment, a oricărei separări ori excluderi a vreunui membru al comunei.

  Comuna le-a plăcut şi necomunarzilor, toţi se repezeau să depună cereri de primire. Numai că hotărârea a fost să nu fie primiţi, ci să se înfiinţeze „colectivele muncitoreşti” 2, 3, 4, care nu mai beneficiau de asemenea privilegii, însă Cincizeci şi Opţii nu erau primiţi nici în aceste colective, deşi cei mai emancipaţi exponenţi ai pegrei îi dăscăleau prin intermediul gazetei: e timpul, pasămite, de mult e timpul să se înţeleagă că lagărul e o şcoală a muncii!

  Şi raport după raport zbura cu avionul spre GULag: miracolul de la Solovki! O impetuoasă mutaţie în comportamentul lumii interlope! Întreaga energie a universului infracţional – canalizată spre mişcarea fruntaşilor, spre