Şi uite-aşa a început să se trăiască pe Solovki: o parte din lagăr – în colectivele muncitoreşti, unde indicele de realizare a planului nu numai că a crescut, s-a dublat! (KVC punea acest lucru pe seama influenţei colectivului, dar noi ştim că totul nu era decât o tuhtă^ obişnuită de lagăr*.

  Cealaltă parte a lagărului – „neorganizată” (şi nehrănită, şi neîmbrăcată, şi pusă la muncile cele mai grele) – nu-şi îndeplinea normele.

  În februarie 1931, conferinţa brigăzilor de şoc de pe Solovki a decis: „să se răspundă printr-un puternic avânt al întrecerii socialiste la noile calomnii ale capitaliştilor privind munca forţată în URSS”. În martie, numărul brigăzilor de şoc ajunsese deja la 136. Dar iată că, în aprilie, se cere, cu totul pe neaşteptate, efectuarea unei epurări generale, întrucât „elemente străine clasei muncitoare s-au infiltrat în rândul lor pentru a le descompune”. (Iată o enigmă: Cincizeci şi Opţii erau respinşi încă din prag; aşadar, cine să le descompună? Lucrurile trebuie înţelese în sensul că se descoperise tuhta. Mâncarăm-băurăm şi ne veselirăm, ne trezirăm, adunarăm şi lăcrămarăm; uniijirebuiau izgoniţi, pentru ca restul să pună osul la treabă.) între timp, îndărătul acestei vesele zarve se desfăşura munca tăcută de expediere a etapelor: din materna tumoare solovceană, Cincizeci şi Opţii erau trimişi în depărtările morţii, să deschidă noi lagăre.

  Se spune că o barjă supraîncărcată cu deţinuţi (oare numai una?) s-a scufundat (oare întâmplător?).

  Iar de pe Anzer parte dintre deţinuţi erau expediaţi câte unul, în taină. Paza se minuna: ce-i cu zekii ăştia atât de secreţi? *

  Priveşte, cititorule, harta Nordului rusesc. Calea maritimă de la Solovki spre Siberia trece pe lângă Malaia Zemlea. O dată pe an (în iunie-iulie) pleacă într-acolo caravane de nave precedate de un spărgător de gheaţă, ducând în lagăre noi zeki şi provizii pentru următoarele douăsprezece luni. Şi pe Novaia Zemlea au existat, vreme de mulţi ani, lagăre, şi încă dintre cele mai înfricoşătoare, pentru că aici deţinuţii erau închişi „fără drept de corespondenţă”. De aici nu s-a întors niciodată nici măcar un singur zek. Ce făceau nefericiţii aceia acolo, ce minereau, ce construiau, cum trăiau, cum mureau nu ştim nici până astăzi…

  Dar o mărturie va trebui să apară cândva!

  *Mi se reproşează că ar trebui să scriu tufta, cum e corect în argoul borfaşilor, pe câtă vreme tuhta nu ar fi decât o pronunţie ţărănească, aşa cum e, bunăoară, H din Hviodor. Dar mie chiar asta îmi place: tuhta sună ruseşte, pe când tufta mi se pare ceva cu totul străin. Cuvântul e adus în limbă de hoţi, dar de la ei l-a învăţat întregul popor rus, aşa că să rămână tuhta.

  Capitolul 3

  ARHIPELAGUL FACE METASTAZE FIREŞTE, Arhipelagul nu s-a dezvoltat de la sine, ci cot la cot cu întreaga ţară. Câtă vreme în ţară a fost şomaj, nu s-a dezlănţuit nici goana după mâna de lucru a deţinuţilor, iar arestările se derulau nu ca o mobilizare a forţei de muncă, ci ca o degajare de teren. Dar când s-a pus la cale omogenizarea, într-un uriaş malaxor, a tuturor celor o sută cincizeci de milioane de suflete din ţară, când planul superindustrializării a fost respins în favoarea cursei forţate pentru super-super-superindustrializare, când deja fuseseră proiectate şi deschiaburirea, şi giganticele lucrări publice ale primului cincinal, atunci, în ajunul Anului Marii Brambureli, s-a schimbat şi concepţia despre Arhipelag, şi Arhipelagul în întregul său.

  La 26 martie 1928, Sovnarkom-ul (aşadar, încă sub preşedinţia lui Râkov) a examinat stadiul politicii represive şi starea locurilor de detenţie din ţară. Politica represivă a fost considerată insuficient de energică. Hotărârea adoptată* prevedea ca împotriva duşmanilor de clasă şi a elementelor străine prin natura lor de clasă să se aplice măsuri severe de represiune şi să se înăsprească regimul lagărelor, în plus: să se organizeze munca forţată în aşa fel, încât deţinuţii să nu câştige nimic, dar să aducă statului profit economic. Şi: „să se considere, în continuare, drept o necesitate creşterea capacităţii coloniilor de muncă”. Altfel spus, se preconiza pur şi simplu organizarea unui număr mai mare de lagăre în perspectiva masivelor valuri de arestări plănuite. (Aceeaşi necesitate economică fusese prevăzută şi de Troţki, numai că el nu făcea decât să reitereze ideea armatei muncitoreşti, cu mobilizare obligatorie. Ce mi-e cu piatra de cap, ce mi-e cu capul de piatră. Dar, fie din dorinţa de a -l contrazice o dată în plus pe veşnicul lui oponent, fie pentru a curma cu mai multă hotărâre afluxul de petiţii şi nădejdea oamenilor de a se reîntoarce acasă, Stalin a preferat să-i treacă pe ostaşii armatei muncitoreşti prin maşina de tocat penitenciară.) Cum şomajul în ţară era pe cale de a fi resorbit, extinderea lagărelor dobândea o raţiune economică.

  Dacă în 1923 pe Solovki erau internate mai puţin de 3000 de persoane, în 1930 numărul deţinuţilor ajunsese la circa 50 000, plus 30 000 la Kem. Din 1928, cancerul solovcean a început să se extindă, mai întâi în Karelia, la construcţia de drumuri şi la tăierile de pădure pentru export. Cu aceeaşi disponibilitate, SLON a început să „vândă” ingineri: aceştia erau trimişi, fără escortă, la lucru oriunde în Nord, iar salariul lor se vărsa în contul lagărului Către 1929, pe toată întinderea căii ferate Murmansk, de la Lodeinoe Pole până la Taibola, îşi făcuseră apariţia lagpunkte^ aflate în subordinea SLON. În

  1930, la Lodeinoe Pole s-a constituit, devenind curând destul de viguros pentru a sta pe propriile lui picioare, Svirlag-ul, iar la Kotlas – Kotlag-ul. Din 1931, cu centrul la Medvejegorsk, a început să prindă contur Belbaltlag-ul*, care, în următorii doi ani, avea să consacre faima Arhipelagului pentru vecii vecilor şi pe toate cele cinci continente.

  Şi celulele maligne proliferau, proliferau, într-o parte, le stătea în cale marea, în cealaltă – graniţa finlandeză, dar nimic nu împiedica implantarea unui lagăr lângă Krasnaia Vişera şi, mai cu seamă, nici un obstacol nu le bloca