expansiunea spre est, în Nordul rusesc. Foarte curând, au început lucrările la drumul Soroka-Kotlas („Cioca-boca la Soroka” – îl tachinau solovcenii pe S. Alâmov2, care, însă, a ţinut-o pe a lui şi om s-a făcut – a devenit poet-textier.) Ajunse la Severnaia Dvina, celulele lagărogene au format Sevdvinlag-ul. Şi trecând fluviul, au înaintat impetuos spre Urali. În

  1931, aici s-a constituit Secţia SLON din Uralii de Nord, care, curând, avea să prăsească lagărele autonome Solikamlag şi Sevurallag. Lagărul de la Beriozniki a început construcţia unui mare, şi la vremea lui faimos, combinat chimic, în vara lui 1929, din Solovki a fost trimisă spre râul Cibiu, fără escortă, o expediţie alcătuită din deţinuţi sub conducerea geologului M. V. Ruşcinski, pentru a investiga posibilităţile de exploatare a petrolului, descoperit acolo încă în anii ’80 ai secolului al XlX-lea. Expediţia a fost încununată de succes şi la Uhta s-a întemeiat un nou lagăr – Uhtlag-ul. Dar nici el n-a încremenit pe loc, ci a metastazat rapid spre nord-est, anexând Peciora şi metamorfozându-se în Uhtpecilag. Curând avea să deţină subdiviziuni la Uhta, Peciora, Inta şi Vorkuta – toate pietre de temelie pentru viitoare mari lagăre autonome.

  Şi, cu siguranţă, am omis multe altele.

  Valorificarea unui teritoriu nordic de asemenea întindere şi lipsit de drumuri practicabile impunea construcţia unei căi ferate: de la Kotlas la Vorkuta, via Kneaj-Pogost şi Ropcea. De unde necesitatea de a înfiinţa două lagăre autonome, de data asta cu profil feroviar: Sevjeldorlag – pe tronsonul de la Kotlas la fluviul Peciora şi Peciorlag (a nu se confunda cu lagărul industrial Ustpecilag) – pe porţiunea dintre fluviul Peciora şi Vorkuta. (E drept, construcţia acestor căi ferate a durat mult Tronsonul Vâm, dintre Kneaj-Pogost şi Ropcea, a fost terminat în 1938, dar linia în ansamblul ei a devenit operaţională abia la sfârşitul anului 1942.)

  Astfel, din adâncurile tundrei şi taigalei, s-au ridicat sute de noi insule, unele de mărime mijlocie, altele mici. Din mers, în ordine de bătaie, s-a constituit, deopotrivă, şi noua organizare a Arhipelagului: Direcţii ale lagărelor, secţii ale lagărelor, lagpunkte (OLP – lagpunkte speciale, autonome, KOLP – lagpunkte cu comandant3, GOLP – lagpunkte avansate4), tabere (şi Ele „în deplasare” sau „în semideplasare”). Plus: în Direcţii – Sectoare, în Sectoare – Secţii: I – Producţie, II – Evidenţă şi Repartizare (URC), III -Operativă – CEKA.

   (în disertaţiile din epocă se putea citi: „Se conturează, pentru viitor, profilul unor instituţii educative destinate câtorva indivizi, membri nedisciplinaţi ai societăţii fără clase” (culegerea De la închisori…, p. 429). Într-a-devăr: nu mai există clase, nu mai există nici infractori, nu-i aşa? Dar parcă ţi se taie răsuflarea: ca mâine vom avea o societate fără clase şi nimeni nu va mai sta la răcoare?… Ei, nu – câţiva indivizi, nedisciplinaţi, vor mai sta… Societate fără clase, dar nu fără bulău.)

  Aşadar, întreaga parte nordică a Arhipelagului e progenitura lagărului Solovki. Dar nu numai a lui! La augusta chemare a puterii sovietice, lagărele şi coloniile de reeducare şi muncă se îmbuboiau pe tot cuprinsul necuprinsei noastre ţări. Fiecare regiune îşi prăsea propriile ITL şi ITK. Sârmele ghimpate alergau şi nu se mai opreau, milioane de kilometri de sârmă ghimpată întretăindu-se, împletindu-se, scânteind vesele din ţepi de-a lungul căilor ferate şi şoselelor, în împrejurimile oraşelor. Şi capişoanele monstruoaselor foişoare de pază ale lagărelor au devenit trăsătura definitorie a peisajului ţării, numai printr-un uimitor concurs de împrejurări absentă de pe pânzele pictorilor şi din cadrele filmelor.

  Aşa cum era obiceiul încă de pe vremea războiului civil, pentru necesităţile lagărelor au fost intens mobilizate clădirile mânăstirilor, prin însăşi condiţia lor ideal adaptate unor scopuri de izolare. Mânăstirea Borisoglebsk din Torjok a fost afectată unui centru de tranzit (care există şi astăzi), mânăstirea Valdai (vizavi de viitoarea vilă a lui Jdanov, situată dincolo de lac) – unei colonii pentru minori, Nilova Pustân, de pe insula Stolbnoi (lacul Seligher). – Unui lagăr, schimnicia Sarov – reţelei de lagăre Potma, şi enumerarea ar putea continua la nesfârşit. Au apărut lagăre în Donbas, în bazinele inferior, mijlociu şi superior ale Volgăi, în Uralul Central şi meridional, în Transcaucazia, în Kazahstanul central, în Asia Centrală, în Siberia şi în Extremul Orient. Cifre oficiale atestă că, în 1932, suprafaţa coloniilor agricole de reeducare prin muncă însuma în RSFSR 253 mii de hectare, iar în Ucraina – 56 mii hectare*. Dacă socotim, în medie, câte o mie de hectare pentru o colonie, vom afla că numai „gospodăriile agricole”, considerate lagăre secundare şi având regim privilegiat, erau deja (fără a lua în calcul părţile mărginaşe ale ţării) peste trei sute!

  Repartizarea deţinuţilor în lagăre mai apropiate sau mai îndepărtate a fost reglementată cu uşurinţă prin hotărârea ŢIK şi SNK din 06.11.29. (Mereu dăm peste câte o aniversare…5) Această hotărâre desfiinţa regimul anterior de „izolare severă” (care impieta asupra muncii constructive) şi stabilea ca în locurile de detenţie comune (apropiate) să fie expediaţi cei condamnaţi la mai puţin de trei ani închisoare, lagărele îndepărtate* fiind rezervate deţinuţilor cu termene de condamnare între trei şi zece ani. Cum Cincizeci şi Opţii nu încasau aproape niciodată mai puţin de trei ani, tocmai ei au fost trimişi buluc în Nord şi în Siberia, ca să le valorifice bogăţiile şi să moară. Iar noi, în acest timp, defilam în bubuit de tobe!

  *

  Pe Arhipelag dăinuie legenda încăpăţânată că „lagărele au fost inventate de Frenkel”.

  Cred că această născocire nepatriotică şi chiar vexantă pentru putere a fost îndeajuns dezminţită de conţinutul capitolelor anterioare. Deşi cu mijloace modice, sper că am izbutit să demonstrăm că lagărele de represiune, ca şi cele de muncă, au luat naştere încă din 1918. Nu era nevoie de nici un Frenkel pentru a se ajunge la ideea că deţinuţii nu trebuie să-şi piardă vremea cu meditaţii de ordin moral (scopul politicii sovietice de reeducare prin muncă nu este defel recuperarea individuală în accepţia ei tradiţională), ci trebuie ^să muncească, şi anume cu nişte norme zdravene, aproape irealizabile, înainte de apariţia oricărui Frenkel se spunea deja: „reeducare prin muncă”