De fapt, nu era nevoie nici măcar de gândirea dialectică modernă ca să se ajungă la utilizarea deţinuţilor pentru munci grele, îii regiuni slab populate, încă în 1890, la ministerul căilor de comunicaţie a apărut ideea de a-i antrena pe deportaţii şi ocnaşii din ţinutul Amurului la construcţia unei căi ferate. Numai ocnaşii au fost siliţi; celor cu domiciliu forţat şi deportaţilor pe linie administrativă li s-a permis să lucreze pe şantierul feroviar în schimbul reducerii termenului cu o treime sau chiar la jumătate (în treacăt fie spus, ei preferau ca, evadând, să scape de toată condamnarea dintr-un foc), între anii 1896-1900, pe tronsonul Baikal au lucrat peste o mie cinci sute de ocnaşi şi 2,5 mii deportaţi cu domiciliu forţat.

  Dar, în general vorbind, în ocnele ruseşti din secolul al XJX-lea, s-a manifestat o tendinţă opusă: munca devenea din ce în ce mai puţin obligatorie, exploatarea deţinuţilor era pe cale de dispariţie. Către 1890, chiar şi ocna Kara devenise un loc de detenţie sedentară, deţinuţii nu mai erau scoşi la muncă. Tot cam pe atunci a fost îmblânzit regimul de muncă şi la Akatui (P. Lakubovici). Aşa că antrenarea ocnaşilor la construcţia liniei Baikal a fost mai degrabă o necesitate vremelnică. Nu se observă aici fenomenul „celor două coarne” sau o parabolă, ca în cazul temniţelor de urgenţă. (Partea. Întâi, capitolul 9): ramura unblânzirii şi ramura înăspririi?

  Cât despre concepţia că o muncă raţională (şi, bineînţeles, nu extenuantă) îl ajută pe infractor să-şi corijeze comportamentul, ea era cunoscută încă pe când Marx nici nu se născuse, iar în administrarea penitenciarelor ruseşti se practica încă din secolul trecut P. Kurlov, care a fost o vreme şi şef al unei administraţii penitenciare, atestă că: în 1907 munca deţinuţilor era organizată pe scară largă; obiectele lucrate de ei se distingeau prin faptul că erau ieftine; ele ofereau deţinuţilor o ocupaţie productivă, asigurându-le, totodată, pentru Momentul când aveau să iasă din închisoare, anumite mijloace băneşti şi deprinderi necesare în diferite meserii.

  Şi totuşi, Frenkel a devenit, într-adevăr, nervul Arhipelagului. El făcea parte din stirpea acelor indivizi norocoşi, pe care Istoria îi aşteaptă şi-i cheamă înfometată. Lagăre au existat, fără îndoială, şi până la Frenkel, dar ele nu îmbrăcaseră încă acea formă definitivă şi coerentă, care conferă perfecţiune. Orice proroc adevărat apare atunci când devine imperios necesar. Frenkel şi-a făcut intrarea pe Arhipelag chiar la începutul epocii metastazelor.

  Naftali Aronovici Freukel, evreu turc, s-a născut la Constantinopol. După absolvirea Institutului comercial, s-a ocupat de negoţul cu lemn. A întemeiat o firmă la Mariupol şi, curând, a devenit milionar, „regele lemnului în bazinul Mării Negre”. Avea propriile lui vapoare şi chiar scotea la Mariupol propria lui gazetă, „Kopeika”, a cărei misiune era denigrarea şi hărţuirea concurenţilor, în timpul primului război mondial, Frenkel s-a lansat într-o serie de operaţii speculative, făcând trafic de arme prin Gallipoli. În 1916, presimţind furtuna ce avea să răvăşească Rusia, şi-a transferat, încă înainte de revoluţia din februarie, capitalurile în Turcia şi, pe urma lor, în 1917 a plecat el însuşi la Constantinopol.

  Ar fi putut continua să ducă aceeaşi dulce-înfrigurată viaţă de comerciant, fără să cunoască amarul nenorocirii şi fără să ajungă o legendă. Dar o forţă fatală îl atrăgea spre puterea roşie, (în treacăt fie spus, chiar din februarie 1917, mulţi emigranţi, deşi nu erau defel revoluţionari, s-au repezit să se întoarcă în Rusia punând apoi umărul, cu un sârg sinistru, la consolidarea noii puteri în toate stadiile revoluţiei.) Nu e verificat zvonul că în acei ani, la Constantinopol, devine rezident al serviciilor de informaţii sovietice (poate pe considerente ideologice, altminteri e greu de imaginat la ce i-ar fi putut servi aşa ceva). Dar este întru totul exact că în anii NEP-ului debarcă în URSS, unde, din însărcinarea secretă a GPU, pune pe picioare, ca din proprie iniţiativă, o bursă neagră pentru cumpărarea de aur şi valori în schimbul rublelor sovietice de hârtie (un precursor al „campaniei aurifere” 6 declanşate de GPU şi Torgsin). Oamenii de afaceri şi agenţii de bursă îl cunoşteau bine încă din alte vremuri şi aurul începe să curgă la GPU. Însă după o vreme tranzacţiile sunt stopate şi, drept recunoştinţă, GPU îl bagă la ţuhaus. Orice naş îşi are naşul.

  Dar neobositul şi neranchiunosul Frenkel are grijă, încă la Lubianka ori în drum spre Solovki, să facă să parvină nişte declaraţii în sferele înalţe. Pesemne, văzându-se prins în capcană, se decisese să abordeze şi această nouă turnură existenţială ca un om de afaceri. E adus pe Solovki în 1927, dar e separat numaidecât de restul etapei, cazat într-o gheretă de piatră în afara incintei mânăstirii, i se pune la dispoziţie o ordonanţă şi este autorizat să se deplaseze liber pe insulă. Aşa cum am mai menţionat, Frenkel devine şeful Secţiei economice (privilegiu al civililor) şi emite faimoasa lui teză potrivit căreia de la deţinut trebuie obţinut totul în primele trei luni, ulterior atât el, cât şi cadavrul lui devenind inutile, în 1928 îl aflăm deja la Kem. Aici pune pe roate o prosperă gospodărie anexă. Toate pieile adunate decenii de-a Rândul de către monahi, şi care stăteau degeaba în magaziile mânăstirii, sunt transportate prin grija lui la Kem; tot el îi concentrează aici pe deţinuţii cojocari şi cizmari şi începe să furnizeze încălţăminte de ultima modă şi obiecte de marochinărie unui magazin de prezentare de pe Kuzneţki Most7 (magazinul e gestionat de GPU, în al cărui buzunar intră şi banii, dar damesele care cumpără pantofi ignoră acest lucru; chiar şi când vor fi târâte pe Arhipelag nu vor pricepe mişmaşul, n-o să le ducă mintea).

  Prin 1929, din Moscova e trimis după Frenkel un avion care îl aduce la o întâlnire cu Stalin. Cel Mai Bun Prieten al deţinuţilor (şi Cel Mai Bun Prieten al cekiştilor) are o interesantă întrevedere de trei ceasuri cu Frenkel. Stenograma acestei convorbiri nu va fi făcută publică nicicând, pentru că pur şi simplu n-a existat nicicând, dar e limpede că