sau nu, spuse colegul lui Palmer, cu o asperitate în glas care-l caracteriza, în timp ce hărmălaia dimprejur creştea din nou. Ştiu în schimb că e un ratat, dacă aşa ceva poate fi trecut în palmaresul său.

Palmer, a cărui curiozitate fu alimentată din nou, se reîntoarse în birourile spaţioase de la Foreign Office şi la plicul şi carneţelele pe care le încredinţase spre păstrare portarului. Din acest moment, acţiunile sale, ca să repetăm cuvintele raportului provizoriu, au luat un curs regretabil. În termenii mai aspri ai lui Ned şi ai colegilor săi de la Casa Rusia, în momentul acela, în orice ţară civilizată, P. Wellow ar fi fost spânzurat de degetele mari ale mâinilor de una dintre cele mai înalte clădiri ale oraşului şi abandonat acolo, ca să poată medita în linişte la ceea ce făcuse.

Căci ceea ce a făcut Palmer a fost să se distreze cu carnetele. Timp de două nopţi şi o zi şi jumătate. Pentru că le găsise foarte amuzante. N-a deschis plicul maroniu – pe care Landau scrisese „Foarte confidenţial. În atenţia domnului P. Scott Blair sau a unui înalt membru al Serviciului de informaţii” – întrucât, ca şi Landau, Palmer aparţinea acelei vechi şcoli care gândea că nu se cade să citeşti corespondenţa altora. În orice caz, plicul era lipit la ambele extremităţi, iar Palmer era omul căruia nu-i plăceau obstacolele materiale, însă carnetul, cu aforismele şi citatele sale nebune, cu scârba sa totală faţă de politicieni şi militari, cu referirile sale presărate pe ici-colo la Puşkin – arhetipul omului Renaşterii – şi la Kleist – sinucigaşul perfect – l-a fascinat total.

Nu a sesizat în niciun fel urgenţa situaţiei, darămite răspunderea care-i revenea. Era diplomat, nu Prieten, cum erau numiţi spionii. Iar Prietenii, în bestiarul lui Palmer, erau oameni lipsiţi de forţa intelectuală a celor din rasa lui Palmer. Într-adevăr, deplângea pe faţă faptul că ortodoxa instituţie a Foreign Office-ului, căreia îi aparţinea, semăna din ce în ce mai mult cu o organizaţie de acoperire pentru activităţile dizgraţioase ale Prietenilor. Palmer era şi el un om de o erudiţie impresionantă, chiar dacă haotică. Studiase araba şi obţinuse o menţiune în istorie modernă, iar în timpul liber învăţase rusa şi sanscrita. La matematică şi bun-simţ era însă corigent, ceea ce explică de ce a sărit peste plicticoasele pagini cu formule algebrice, ecuaţii şi diagrame, ce constituiau esenţa celorlalte două carnete care, spre deosebire de divagaţiile filosofice ale autorului, se distingeau printr-un aspect plicticos de ordonat. Este ceea ce şi explică – cu toată dificultatea comitetului de a accepta o astfel de explicaţie – de ce Palmer a preferat să ignore Consemnul permanent pentru subsecretari privind defectorii şi ofertele de informaţii, fie solicitate, fie apărute din senin, şi să facă precum l-a tăiat capul.

— Face nişte analogii complet aberante în toate domeniile, Tig, îi zise el marţi unui coleg şi superior al său din Direcţia de cercetări, după ce gândise că venise momentul să-i spună cuiva despre preţioasa achiziţie. Pur şi simplu trebuie să citeşti ce-a scris acesta.

— Da’ de unde ştim că e un el, şi nu o ea, Palms?

Palmer o simţea pur şi simplu.

Colegul şi superiorul lui Palmer parcurse întâi primul carnet, apoi pe cel de-al doilea, se aşeză şi-l examina îndelung pe cel de-al treilea. Apoi reveni la cel de-al doilea, pentru a-i studia schemele. În faţa gravităţii situaţiei, experienţa sa profesională învinse.

— În locul tău aş preda toate chestiile astea cât se poate de repede, Palms, spuse el. Dar, după câteva momente de reflecţie, le transmise el însuşi, într-adevăr în mare grabă, dar nu înainte de a-i fi telefonat lui Ned pe linia directă, cerându-i să-l aştepte.

Două zile mai târziu, s-a dezlănţuit furtuna. La patru dimineaţa, în acea zi de miercuri, lumina mai ardea încă la ultimul etaj al unei căsuţe de cărămidă din cartierul Victoria, anexa aleasă de Ned şi cunoscută sub numele de Casa Rusia, unde se încheia, într-o atmosferă de stupoare generală, prima reuniune a echipei însărcinate cu operaţiunea denumită ulterior Bluebird. Cinci ore mai târziu, după alte două reuniuni la cartierul general al Serviciului, aflat într-un nou bloc-turn de pe Chei, Ned se afla iar la masa sa de lucru, înconjurat de o grămadă de dosare, ca şi cum fetele de la Registratură hotărâseră să ridice o baricadă de stradă.

— Căile Domnului ar putea să fie necunoscute, îi spuse Ned asistentului său roşcovan Brock între două livrări de dosare, dar nu se compară cu calea în care îşi alege băieţii.

În jargonul meseriei, băieţii sunt surse vii de informaţii, dar în limbajul normal, pur şi simplu spioni. Când vorbea de băieţi, Ned făcea oare aluzie la Landau? La Katia? La autorul nebotezat al carnetelor? Sau gândurile sale erau deja acaparate de contururile nedefinite ale acelui mare gentleman-spion britanic, domnul Bartholomew Scott Blair? Brock fie că nu ştia, fie că nu-i păsa. Provenea din Glasgow, din părinţi lituanieni, şi-l înfuriau conceptele abstracte.

 

În ceea ce mă priveşte, am fost nevoit să mai aştept o săptămână înainte ca Ned să se hotărască, nu fără reticenţa cuvenită, că era timpul să-l ia la bord pe bătrânul Palfrey. De când mă ştiu, mi s-a zis bătrânul Palfrey. Nici până în ziua de azi n-am înţeles ce s-a întâmplat cu numele meu de botez. „Unde-i bătrânul Palfrey? Unde s-o fi dus vulpoiul ăla îmblânzit de jurist? Aduceţi-l pe bătrânul sforar în ale legii! Chestia asta e de resortul lui Palfrey!”

Sunt uşor de descris în câteva cuvinte. Nu-i nevoie să-mi consacri ore întregi. Mă numesc Horatio Benedict de Palfrey, dar poţi să faci abstracţie imediat de cele două prenume şi, într-un fel sau altul, nimeni nu-şi aduce aminte de particula „de”. În cadrul Serviciului sunt Harry şi, adesea, fiind ascultător de la natură, îmi spun eu mie însumi Harry. De pildă, când îmi gătesc câte un cotlet în intimitatea minusculei mele garsoniere, seara, mă simt tentat să-mi spun Harry. Consilier legal în serviciul ilegalilor, acesta sunt eu şi, câteodată, asociat secund al defunctei case de avocatură Mackie, Mackie &