„Reveniţi luni între orele zece şi şaptesprezece”, articulă gardianul ca un robot dintr-o gară galeză în minunatul său microfon nou-nouţ, înainte de a se înfunda din nou în penumbra gheretei sale.

Grilajul era întredeschis. Landau se uită la tânăr şi peste umărul lui zări un portic grandios, construit cu o sută de ani în urmă, pentru a-i intimida pe nesupuşii prinţi indieni ai dominioanelor britanice. Şi deodată îşi luă geanta diplomat, trecu peste toate baricadele aparent impenetrabile, concepute în mod special pentru a împiedica genul acesta de intruziune, traversă curtea sacră, fugind cât îl ţineau picioarele – „ca o gazelă, domnule” – şi urcă scările care duceau într-un hol enorm. A fost ziua lui norocoasă. Palmer Wellow aparţinea, între altele, unei falange conciliatoare din Foreign Office. Iar Palmer era tocmai de serviciu.

 „Alo, alo, murmură Palmer în timp ce cobora treptele mari şi îl văzu pe Landau răvăşit şi gâfâind între doi gardieni solizi. V-aţi băgat în mare necaz. Numele meu este Wellow. Sunt subsecretar permanent aici.” Îşi ţinea pumnul stâng la umăr, ca şi când s-ar fi apărat de câini, dar îi întinse mâna dreaptă.

— Nu vreau niciun subsecretar. Vreau un ofiţer superior sau nimic.

— Dar postul de subsecretar este destul de înalt, îl asigură modest Palmer. Presupun că vă înşală limbajul.

Trebuie să recunoaştem, ceea ce a făcut şi comitetul, că până în momentul acela nimeni nu ar fi putut să-i găsească vreo hibă micului număr jucat de Palmer Wellow. Era caraghios, dar eficient. N-a comis nicio gafă. L-a condus pe Landau într-o sală de interogatorii şi l-a poftit să ia loc, acordându-i toată atenţia necesară. A cerut să i se aducă o ceaşcă de ceai cu zahăr, ca să-i treacă şocul, şi i-a oferit şi un biscuit ca să-i calmeze crampele la stomac. Cu un stilou foarte scump, primit de la un prieten, a notat numele şi adresa lui Landau, ca şi pe cele ale companiilor care-i angajaseră serviciile. A notat, de asemenea, numărul paşaportului britanic al lui Landau, precum şi data şi locul naşterii, 1930, Varşovia. I-a explicat cu o sinceritate dezarmantă că nu se pricepea deloc în probleme de informaţii, dar se angaja să remită documentele lui Landau „persoanelor competente”, care, bineînţeles, le vor acorda toată atenţia cuvenită. Şi, întrucât Landau insista în continuare, Wellow improviză o recipisă, pe o foaie de hârtie albastră, folosită de Foreign Office, o semnă şi chemă un portar să-i aplice ştampila, cu data şi ora. Îi spuse apoi că, dacă autorităţile mai doreau să discute cu el, îl vor contacta foarte probabil pe cale telefonică.

Doar atunci, deşi ezitant, se hotărî Landau să-i încredinţeze pachetul obosit; trecându-i-l peste masă, privi cu inima strânsă mâna mare a lui Palmer apucând pachetul.

— Dar de ce nu-l daţi pur şi simplu domnului Scott Blair? întrebă Palmer la vederea numelui înscris pe plic.

— Dar asta am şi încercat să fac, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Landau exasperat din nou. V-am spus, l-am sunat peste tot, l-am sunat până mi s-a făcut rău, v-am spus. Nu este acasă, nu este la lucru, nu este la clubul său, nu este nicăieri, protestă Landau, care, din disperare, pierdu controlul gramaticii limbii engleze. De la aeroport am încercat. De acord, e sâmbătă.

— Astăzi însă este duminică, obiectă Palmer cu un zâmbet indulgent.

— Dar ieri a fost sâmbătă, nu-i aşa? Am încercat la firmă. M-am ales cu un ţiuit electronic. Am cercetat cartea de telefon. E un Blair în Hammersmith. Nu cu iniţialele sale, dar Scott Blair. Dau de o cucoană ţâfnoasă, care mă trimite la dracu’. Ştiu un reprezentant, Archie Parr, care îi rezolva problemele în partea de vest a ţării. Îl întreb pe Archie: „Archie, pentru numele lui Dumnezeu, cum pot să dau urgent de Barley?” „A întins-o, Niki. Una din fugile lui obişnuite. N-a mai fost la prăvălie de săptămâni întregi.” Încerc la informaţii. Ale Londrei şi ale împrejurimilor. Nu e înregistrat niciun fel de Bartholomew. Nici n-ar fi, nu-i aşa? Având în vedere că este un…

— Ce este? întreba Palmer intrigat.

— Ascultă, a dispărut. E-n regulă? A mai dispărut şi altădată. Are probabil motivele lui pentru care dispare. Motive pe care nu le cunoşti, pentru că nu eşti în măsură să le cunoşti. Sunt vieţi în joc, poate. Nu numai a lui. Este ultra urgent, aşa mi-a spus ea. Şi ultrasecret. Aşa că, mişcaţi-vă, vă rog!

În aceeaşi seară, cum nu se întâmpla mare lucru în lume, în afară de o criză plicticoasă în Golf şi o emisiune sordidă la televiziune, un scandal despre nişte militari şi nişte bani la Washington, Palmer merse la o petrecere destul de plăcută din Montpelier Square, dată de un grup de foşti colegi de an de la Cambridge, burlaci ca şi el, dar simpatici. O relatare cu privire la această reuniune a ajuns la urechile comitetului nostru.

— Apropo, a auzit vreunul dintre voi de un anume Scott Blair? întrebă Wellow la o oră târzie, când figura lui Landau îi fu readusă în minte de câteva măsuri din Chopin pe care le cânta la pian. N-a fost oare un Scott Blair care a avut de a face cu noi sau ceva de genul ăsta? întrebă el din nou, întrucât nu reuşise să acopere zgomotul.

— Era cu vreo doi ani înaintea noastră. Trinity College, îi răspunse o voce înfundată din partea cealaltă a camerei. Urma istoria. Nebun după jazz, voia să-şi câştige existenţa suflând în saxofon, dar nu l-a lăsat bătrânul lui. Barley Blair, matol de când se crăpa de ziuă.

Palmer Wellow execută un acord tunător, care reduse la tăcere zgomotoasa adunare.

— Adică e un spion împuţit? întrebă Wellow.

— Tatăl? E mort.

— Fiul, tâmpitule! Barley.

Ca unul apărut din spatele unei cortine, informatorul său ieşi din mulţimea de bărbaţi mai tineri şi mai puţin tineri şi se proţăpi în faţa lui cu un pahar în mână. Palmer îl recunoscu atunci cu plăcere pe un coleg drag de la Trinity College, pe care nu-l mai văzuse de vreo sută de ani.

— Habar n-am dacă Barley este un spion împuţit