gimnaste gata de măritiş, care-i plăceau atât de mult. În schimb, se alese cu împăratul în persoană, care le spunea pentru a nu ştiu câta oară copiilor săi fascinaţi că nu mai trebuiau să fie sclavii aparenţelor, aşa cum se întâmplase în regimul trecut. Iar când Spikey Morgan, pe jumătate beat, ca să nu spunem mai mult, i-a telefonat de la barul Naţionalului, Landau, care avea chef de vorbă, a făcut conversaţie cu el până când bătrânul Spikey a adormit la celălalt capăt al firului.

O singură dată, într-un mare moment de depresie, i-a venit ideea să se prezinte la Ambasada britanică şi să ceară ajutorul valizei diplomatice. Această slăbiciune momentană îl înfurie. „Nenorociţii ăia? se întrebă el cu silă. Ăia care mi l-au retrimis pe tata în Polonia? Nu le-aş încredinţa nici măcar o carte poştală cu Turnul Eiffel, Harry.”

Şi apoi, nu asta îl rugase ea să facă.

Dimineaţa se îmbrăcă în cel mai bun costum al său ca pentru propria execuţie, punând fotografia mamei sale în buzunarul cămăşii.

Aşa mi-l imaginez încă pe Niki Landau, ori de câte ori îi consult dosarul când îl primesc pentru ceea ce numim noi raportul bianual, când îi place să-şi retrăiască ceasul de glorie, înainte de a semna, o dată în plus, un angajament de respectare a Legii secretului de stat. Mi-l imaginez ieşind cu un pas dezinvolt pe această stradă moscovită, cu valiza metalică în mână, neştiind ce conţinea, dar hotărât să-şi rişte micuţul şi curajosul său cap orice s-ar întâmpla.

Cum m-o vedea el, dacă vreodată se gândeşte la mine, nici nu îndrăznesc să-mi pun problema. Hannah, cea pe care am iubit-o, dar căreia i-am înşelat speranţele, n-ar avea niciun fel de dubiu. „Încă un englez cu speranţa pe faţă, dar fără ea în inimă”, ar spune ea roşind de furie. Pentru că spune orice-i trece prin minte acum. A pierdut mult din vechea ei indulgenţă.

 

CAPITOLUL 2

Întregul Whitehall era de acord că niciodată o poveste nu mai trebuia să înceapă în felul acesta. Miniştrii avizaţi erau furioşi. Au desemnat un comitet de anchetă, înfricoşător de secret, însărcinat să descopere ce n-a mers bine, să audieze martori, să dea nume, să nu ierte nicio susceptibilitate, să arate cu degetul, să lumineze zonele întunecate, să prevină orice recidivă, să mă numească preşedinte şi să întocmească un raport la ce concluzie au ajuns, dacă au ajuns la vreuna, acest lucru rămânând unul dintre secretele cele mai inaccesibile, mai ales pentru aceia dintre noi care au fost membrii comitetului. Într-adevăr, cum o ştiam toţi foarte bine, funcţia acestui gen de comitet este aceea de a discuta solemn până când ultimul fir de praf stârnit cade pe dosar, iar membrii acestuia se întorc şi ei în praful uitării. Ceea ce a făcut şi comitetul nostru în mod conştiincios, cu un zâmbet acru, nelăsând în urma noastră decât o încruntare îngrozitor de secretă, un raport provizoriu lipsit de interes şi o grămadă de anexe secrete în arhivele Trezoreriei.

În limbajul nu prea controlat al lui Ned şi al colegilor săi de la Casa Rusia, totul a început cu o tâmpenie monumentală, când într-o frumoasă duminică, între orele şaptesprezece şi douăzeci şi treizeci, un anume Nicholas R Landau, comis-voiajor şi contribuabil cinstit, deşi de origine poloneză, fără cazier judiciar, s-a prezentat la uşile a nu mai puţin de patru ministere din Whitehall, implorând să i se acorde de urgenţă o întrevedere cu un ofiţer al Secţiei de informaţii britanice, aşa cum îi plăcea s-o numească el, trezindu-se ridiculizat, tras pe sfoară şi chiar agresat fizic o dată. Cu toate că o chestiune asupra căreia n-am putut niciodată să ajungem la un consens a fost aceea dacă nu cumva cei doi gardieni temporari de la Ministerul Apărării au mers atât de departe încât să-l ia pe Landau de guler şi de turul pantalonilor, aşa cum va susţine acesta mai târziu, şi să-l conducă manu militari la uşă, sau dacă pur şi simplu l-au condus politicos până în stradă, pentru a folosi vorbele lor.

Dar de ce, s-a întrebat grav comitetul nostru, de ce s-au crezut obligaţi cei doi gardieni să-i vină astfel în ajutor acestui distins domn?

Pentru că domnul Landau a refuzat să examinăm conţinutul genţii sale diplomat, domnule. Da, ne-a propus să ne-o încredinţeze în timp ce aştepta, cu condiţia să păstreze cheia la el, domnule. Dar era împotriva regulamentului. Ne-a agitat-o sub nas, a lovit-o cu palma, a aruncat-o în sus şi-a prins-o, în aparenţă pentru a ne dovedi că nu conţinea nimic primejdios. Dar nici aceasta nu se conforma regulamentului. Iar când am încercat cu minimum de forţă să-l descotorosim de numita servietă, acest domn – cum devenise Landau mai târziu în raportul lor – ne-a opus rezistenţă, domnule, a început să vocifereze cu un accent străin, provocând dezordine.

Dar ce striga? am întrebat noi necăjiţi numai la ideea că s-ar putea ridica vocea în Whitehall într-o zi de duminică.

Ei bine, domnule, atât cât am putut să înţelegem de la el, dată fiind starea lui emoţională, urla că această servietă conţinea documente foarte confidenţiale, domnule, care i-au fost încredinţate de către o rusoaică, domnule, la Moscova.

Şi cine, un polonez mărunţel, violent, ar fi putut adăuga ei. Într-o zi frumoasă şi fierbinte de duminică londoneză, când se dau meciurile de crichet la televizor, domnule, când noi tocmai urmăream în camera din spate reluarea partidei dintre pakistanezi şi Marele Botham.

Chiar şi la Foreign Office, acea vatră îngheţată a ospitalităţii oficiale britanice, unde un Landau disperat s-a prezentat cu o ultimă speranţă şi în disperare de cauză, n-a reuşit decât cu mult greu, după multe insistenţe şi lacrimi sincere pornite din sufletul său slav, credincios lui Dumnezeu, să se facă auzit de onorabilul Palmer Wellow, autorul unei savante monografii despre Liszt.

Dacă Landau n-ar fi recurs la o nouă tactică, probabil că nici lacrimile sale slave nu l-ar fi ajutat, dar de data aceasta a depus geanta diplomat deschisă pe masă, iar gardianul de serviciu, tânăr, dar nu mai puţin sceptic, şi-a lipit capul cu părul lins de geamul blindat, recent instalat, şi a