istoric era o mână de excepţie, concepută în chip de carte legată elegant şi conţinând câteva despărţituri pentru casete, pentru textele acestora, fişe de vocabular de dificultate progresivă şi note explicative pentru studenţi. Golind despărţiturile de conţinutul lor, Landau încercă să introducă, pe rând, carnetele, dar niciuna nu era destul de încăpătoare. Hotărî să transforme două despărţituri într-una singură. Luă o forfecuţă de unghii din trusa sa de toaletă şi se apucă de lucru cu o mână sigură, scoţând cu grijă capsele metalice ale despărţiturii centrale.

„Barley Blair, gândi el din nou, în timp ce lucra cu vârful forfecuţei. Trebuie să-mi fi dat seama, fie chiar şi pentru faptul că erai cel la care nu s-ar fi gândit nimeni. Domnul Bartholomew Scott Blair, ultimul vlăstar al firmei Abercrombie & Blair: spion.” Prima capsă se desfăcu. O scoase cu delicateţe. Barley Blair, despre care se spunea că n-ar fi fost în stare să-i vândă fân unui cal bogat ca să-şi salveze mama muribundă în ziua aniversării ei: spion! Începu să lucreze la cea de a doua capsă. „Tu, care te lăudai acum doi ani, la târgul de carte de la Belgrad, că ai reuşit să-l bagi pe Spikey Morgan sub masă bând votcă goală şi pe urmă ai cântat atât de bine la saxofon tenor în orchestră, că până şi poliţiştii s-au trezit aplaudând: spion! Gentleman spion. Iar eu fac acum pe porumbelul călător pentru iubita ta.”

Landau luă carnetele de note şi încercă să le introducă în lăcaşul pe care-l pregătise. Dar tot nu era destul de încăpător. Trebuia să facă un singur buzunar din trei.

„Făceai pe beatul, îşi spuse Landau cu gândul tot la Barley. Făceai pe nebunul şi ne aiureai pe noi. Tocând ultimii bani ai familiei, înfundând din ce în ce mai tare bătrâna firmă. O, da, doar că, într-un fel sau altul, reuşeai de fiecare dată să găseşti o mare bancă din City să te scoată din rahat tocmai la timp, nu-i aşa? Şi apoi modul tău de a juca şah. Acesta ar fi putut fi un indiciu, dacă Landau ar fi avut ochi să-l vadă. Cum poate un om beat mort să bată pe oricine la şah, Harry, în partide adevărate, dacă nu este un spion antrenat?”

Cele trei buzunare deveniseră unul singur, în care cele trei carnete intrară de bine, de rău. Eticheta tipărită pusă deasupra lor purta în continuare menţiunea: „Note explicative pentru studenţi”.

„Note, îi explică Landau în minte tânărului vameş de la aeroportul Şeremetievo. Note, băiete, aşa cum scrie acolo, note explicative pentru studenţi. De aceea există această despărţitură specială pentru note. Iar aceste notiţe pe care le ţii în mână reprezintă munca unui student adevărat care a urmat cursurile. De aceea sunt aici, fiule, înţelegi? Sunt note explicative. Iar desenele au legătură cu…

Cu schemele socio-economice, tinere, cu mutaţiile demografice, cu statistica mişcării naturale a populaţiei de care voi, rusnacii, nu vă săturaţi niciodată, vezi? Uite, ai mai văzut aşa ceva? Este un ghid al corpului uman.”

Ceea ce ar putea sau nu salva pielea lui Landau, în funcţie de cât de deştept era tânărul, de ce ştiau ei deja şi de ce sentimente aveau în ziua respectiva faţă de propriile neveste.

Dar pentru lunga noapte care-l aştepta, pentru descinderea din zori, când vor sparge uşa cu picioarele şi când se vor arunca asupra lui cu pistoalele în mână urlând: „Băi, Landau, dă-ne carnetele!”, pentru acel moment fericit setul istoric nu i-ar servi la nimic. „Carnete, domnilor ofiţeri? Carnete? A, vă referiţi la hârţoagele alea pe care o frumoasă rusoaică, cam într-o ureche, m-a forţat să le iau aseară la târg? Cred că sunt în coşul de hârtii, domnule ofiţer. Dacă nu cumva femeia de serviciu l-a golit şi ea o dată în viaţa ei!”

Pentru această eventualitate, Landau pregăti scena cu meticulozitate. Scoţând carnetele din buzunarul setului istoric, le plasă artistic în coşul de gunoi, exact aşa cum le aruncase în momentul de furie când le citise prima oară. Ca să pună capac, aruncă şi surplusul de broşuri de literatură comercială, precum şi vreo două daruri de despărţire inutile pe care le primise: un volum subţire al unui alt poet rus şi un tampon de sugativă cu mâner de tablă. În fine, adăugă o pereche de ciorapi necârpiţi pe care numai un occidental bogat şi-ar putea permite să o arunce.

O dată în plus, trebuie să mă minunez, aşa cum o vom face mai târziu, de ingeniozitatea naturală a lui Landau.

În noaptea aceea nu s-a mai dus să joace. A îndurat cu răbdare carcera familiară a camerei sale de hotel moscovit. De la fereastră, a urmărit crepusculul îndelungat trecând încet, încet în întuneric şi luminile palide ale oraşului aprinzându-se de voie, de nevoie. Îşi făcu un ceai în micul lui ibric de voiaj şi mancă vreo câteva fructe uscate, ce conţineau raţia sa zilnică de fier. Se gândi cu nostalgie la cea mai agreabilă dintre cuceririle sale şi la celelalte, cu un zâmbet trist. Se întări ca să poată înfrunta suferinţa şi solitudinea, aducându-şi aminte copilăria grea. Îşi cercetă conţinutul portofelului, al genţii sale diplomat, al buzunarelor, şi scoase tot ce avea un caracter prea intim, despre care n-ar fi vrut să dea răspunsuri de dincolo de o masă goală: o scrisoare pătimaşă, pe care i-o trimisese o iubită a lui cu câţiva ani în urmă şi care avea încă darul să-i stârnească poftele, cartea de membru al unui club video prin corespondenţă căruia îi aparţinea. Primul său impuls a fost de „a le arde, aşa, ca-n filme”, dar se răzgândi, când văzu detectoarele de fum din plafon, deşi ar fi pariat ultimul ban că nu funcţionează.

Găsi o pungă de hârtie şi, după ce rupse totul în bucăţele mici, le vârî în ea, o aruncă pe fereastră şi o văzu căzând printre gunoaiele din curte. Se întinse apoi pe pat şi aşteptă să treacă noaptea. Se simţea când curajos, când atât de înfricoşat încât trebuia să-şi înfigă unghiile în palme pentru a-şi ţine firea. La un moment dat a aprins televizorul, sperând să dea peste nişte tinere