de Palfrey, de pe Chancery Lane. Dar asta se întâmpla cu douăzeci de ani în urmă. De atunci încoace am fost foarte umilul dumneavoastră servitor secret, gata oricând să fur din talerele balanţei aceleiaşi zeiţe oarbe a Justiţiei, pe care inima mea tânără fusese învăţată să o venereze.

Un buiestraş{1}, mi s-a spus, nu era nici cal de luptă, nici de vânătoare, ci un cal destinat să fie călărit de femei. Ei bine, acest Palfrey n-a fost călărit pe distanţă lungă decât de-o singură coniţă, dar ea l-a călărit până în pragul mormântului lui, iar numele ei era Hannah. Din cauza ei m-am refugiat în interiorul acestei citadele secrete, unde pasiunea nu-şi are locul şi ale cărei ziduri sunt atât de groase încât mă împiedică să-i aud bătaia pumnilor şi vocea ei smiorcăită ce mă imploră să o las să intre şi să înfrunt astfel un scandal ce îl îngrozeşte atât de mult pe un tânăr jurist, aflat la începutul unei respectabile cariere.

Cu chipul plin de speranţă, dar cu inima seacă, mi-a spus ea. O femeie mai înţeleaptă ar fi păstrat aceste comentarii pentru ea, cel puţin aşa mi s-a părut mie întotdeauna. Câteodată, a spune adevărul cu orice preţ devine o formă de slăbiciune. „În acest caz, de ce te baţi pentru o cauză pierdută? i-aş fi replicat. Dacă pacientul e mort, de ce încerci să-l reînvii?”

Pentru că Hannah era femeie, părea să fie răspunsul. Pentru că ea credea în mântuirea sufletelor masculine, pentru că n-am plătit destul pentru neajunsurile mele.

Dar am plătit acum, credeţi-mă.

Din cauza lui Hannah mă preumblu pe coridoarele secrete până în ziua de astăzi, numind laşitatea mea datorie şi slăbiciunea mea – sacrificiu.

Din cauza lui Hannah mă aflu aici noaptea târziu, în această chichineaţă cenuşie care-i biroul meu, pe uşa căruia stă scris: „Serviciul juridic”, în mijlocul dosarelor, benzilor şi filmelor îngrămădite în jurul meu, tot atât de numeroase, ca dosarul Jarndyce contra Jarndyce, fără tradiţionala fundă roz, redactând un raport oficial, menit să scoată basma curată operaţiunea numită Bluebird şi protagonistul său, Bartholomew, alias Barley, Scott Blair.

Tot din cauza acestei Hannah, bătrânul Palfrey, în timp ce mâzgăleşte actul de disculpare, mai ridică din când în când capul, pune stiloul pe masă şi începe să viseze.

 

Rechemarea lui Niki Landau sub culorile britanice, dacă vreodată le-a părăsit cu adevărat, s-a produs la exact patruzeci şi opt de ore după ce carnetele aterizaseră pe biroul lui Ned. Chiar de la trecerea lui nefericita prin Whitehall, Landau era bolnav de furie şi de uimire. Nu s-a dus la lucru, şi-a neglijat micul apartament din Golders Green, pe care în mod normal îl dichisea şi-l iubea ca pe lumina ochilor. Nici chiar Lydia nu a putut să-l scoată din melancolie. Am obţinut urgent de la Interne autorizarea de a i se pune telefonul sub ascultare. Atunci când îi telefona, l-am auzit pe Landau amânând-o. Când şi-a făcut apariţia melodramatică la uşa lui, observatorii noştri ne-au raportat că a lăsat-o să intre cât să bea o ceaşcă de cafea şi apoi i-a făcut vânt.

— Nu ştiu cu ce-am greşit, dar, orice-ar fi fost, îmi cer scuze, au auzit-o ei remarcând trist la plecare.

Nici n-apucase să iasă bine în stradă, că Ned îl sună pe Landau. Mai târziu, acesta din urmă mă întrebă viclean dacă fusese o simpla coincidenţă.

— Niki Landau? se auzi vocea lui Ned, pe un ton care nu-ţi permitea să faci glume.

— S-ar putea să fiu, spuse Landau, aşezându-se mai bine pe scaun.

— Numele meu este Ned. Cred că avem un prieten comun. Inutil să menţionăm numele. Ai avut amabilitatea să-i laşi o scrisoare zilele trecute. În mod destul de ciudat. Era acolo şi un pachet.

Pe Landau vocea îl încântă imediat. Sigură şi autoritară. Vocea unui bun ofiţer, nu a unui cinic, Harry.

— Da, bine, aşa e, spuse el.

Dar Ned vorbea din nou.

— Nu cred că este nevoie să intrăm în prea multe detalii la telefon. Dar cred că este indispensabil să avem o lungă convorbire şi cred că trebuie să-ţi mulţumim. Cu cât mai curând, cu atât mai bine. Când putem face acest lucru?

— Oricând doreşti, spuse Landau, care-şi impuse ca nu cumva să adauge „domnule”.

— Voi crede întotdeauna că acum este cel mai bun moment. Ce zici?

— Cred că ideea este excelentă, Ned, spuse Landau, simţindu-i-se plăcerea în glas.

— Voi trimite o maşină să te ia. Nu va dura mult, aşa că poate ar fi mai bine să rămâi acasă şi să aştepţi să auzi soneria. Va fi un Rover verde, cu un număr de înmatriculare cu B. Pe şofer îl cheamă Sam. Dacă ai vreun dubiu, cere-i să-ţi arate legitimaţia. Şi dacă nu este suficient, sună la numărul înscris pe legitimaţie. Crezi că te descurci?

— Prietenul nostru comun e în regulă, nu-i aşa? întrebă Landau fără să poată să se abţină.

Ned însă închisese deja.

Două minute mai târziu se auzi soneria. „Aveau maşina pregătită la colţul străzii, gândi Landau, coborând scările ca într-un vis. Asta e. Mă aflu pe mâna unor profesionişti.” Casa se afla într-un cartier elegant, Belgravia, pe una din terasele recent renovate. În acest sfârşit de zi însorit, faţada casei, proaspăt vopsită în alb, strălucea de-i lua ochii lui Landau. Un palat al perfecţiunii, un templu închinat forţelor secrete care ne guvernează existenţa. Pe portalul cu coloane strălucea o placă de alamă, pe care scria SERVICIUL DE LEGĂTURI CU STRĂINĂTATEA. În momentul în care Landau urcă scările, uşa se deschise. Iar când portarul în uniformă o închise în urma lui, Landau zări venind spre el, în razele soarelui, un bărbat zvelt, drept, la vreo patruzeci şi ceva de ani, cu o figură plăcută, serioasă, respirând sănătate. Îi aprecie strângerea de mâna discretă, dar sinceră, ca aceea a unui ofiţer de marină.

— Bravo, Niki, intră.

O voce agreabilă nu corespunde întotdeauna unui tip agreabil, dar în cazul lui Ned cele două se armonizau. Urmându-l în biroul oval, Landau simţi că i-ar putea spune orice pe lume şi că Ned ar rămâne întotdeauna de partea lui. Landau observă la Ned o mulţime de alte lucruri care-i plăcură pe loc, fără doar şi poate datorită