puterii de seducţie a acestuia: un şarm discret, o frumuseţe reţinută şi siguranţa calmă a şefului; acel „Intraţi, vă rog”. Landau detectă şi poliglotul din Ned, pentru că şi el vorbea mai multe limbi. N-a avut decât să arunce un nume sau o expresie rusească, astfel încât Ned să aprobe imediat cu un zâmbet şi să-i replice în aceeaşi limbă. „Era unul de-ai noştri, Harry. Dacă te apăsa un secret, ăsta era omul căruia i-l puteai spune, nu idiotului ăluia de la Foreign Office.”

Înainte de a începe să vorbească, Landau nu-şi dăduse seama în ce măsură simţea nevoia să se confeseze cuiva. De cum a deschis gura, nimic n-a mai putut să-l oprească. Din momentul acela n-a făcut decât să se asculte cu uimire, pentru că nu vorbea doar despre Katia şi despre carnete, de ce le acceptase, cum le ascunsese, ci şi despre întreaga sa viaţă, despre sentimentul contradictoriu de a fi slav, despre dragostea sa pentru Rusia în ciuda a orice şi simţământul că era suspendat între două culturi. Totuşi, Ned nu-l presa, nu-l oprea în niciun fel. Era un ascultător înnăscut. Se mişca atât cât să-şi facă unele note ordonate pe fişe mici, şi nu-l întrerupea pe Niki decât pentru a clarifica un mic detaliu… momentul lui Şeremetievo, spre exemplu, când lui Landau i s-a făcut semn să treacă la „Plecări” fără măcar să i se adreseze o privire.

— Întregul grup a fost tratat astfel sau numai tu?

— Toţi. Un semn din cap şi am trecut.

— Nu te-ai simţit cumva aparte?

— Adică, cum?

— N-ai avut impresia că te bucurai de alt tratament decât ceilalţi? Un tratament de favoare?

— Am trecut ca o grămadă de oi, o turmă vreau să zic, se corectă Landau. Le-am arătat paşapoartele şi atât.

— Ai remarcat şi alte grupuri care să fi trecut atât de repede?

— Rusnacilor părea să nu le pese deloc. Poate pentru că era o sâmbătă de vară, poate pentru că era glasnost. Din când în când, îi luau pe câţiva deoparte şi-i lăsau pe ceilalţi să treacă. M-am simţit ridicol, ca să-ţi spun drept. Dac-aş fi ştiut, n-ar fi trebuit să-mi iau toate aceste precauţii.

— N-ai fost deloc ridicol. Ai procedat minunat, spuse Ned, fără nicio urmă de condescendenţă în glas, continuând să noteze. În avion, cine stătea pe locurile de lângă tine?

— Spikey Morgan.

— Iar de cealaltă parte?

— Nimeni. Stăteam lângă fereastră.

— Îţi aminteşti numărul locului?

Landau i-l dădu de îndată. Când călătorea, dacă era posibil, îşi rezerva întotdeauna acelaşi loc.

— Ai vorbit mult în timpul zborului?

— Da, o grămadă.

— Despre ce?

— În special despre femei. Spikey s-a mutat la Notting Hill cu două tipe nonconformiste.

Ned râse cu poftă.

— I-ai spus lui Spikey despre carnete? Pentru că te simţeai liniştit, Niki, ar fi fost perfect normal, ţinând seama de împrejurări, să mărturiseşti cuiva.

— Nici nu mi-a trecut prin cap, Ned. N-am spus nimănui. N-am spus şi nici n-am s-o fac. Îţi spun ţie pentru că el a dispărut şi tu eşti o oficialitate.

— Dar Lydiei?

Jignirea adusă demnităţii sale îi reduse pe moment din admiraţia pentru Ned şi chiar din surpriza pe care a avut-o văzându-l că îi cunoaşte atât de bine viaţa intimă.

— Tipele mele, Ned, ştiu puţin despre mine. S-ar putea să creadă că ştiu mai multe, replică el, dar ele nu-mi împărtăşesc secretele, pentru că nu le invit niciodată să facă acest lucru.

Ned continua să ia note şi, într-o oarecare măsură, mişcările precise ale stiloului său, adăugate insinuării că Landau ar fi putut să comită o indiscreţie, îl încurajară pe acesta să se arate curios la rândul său. Remarcase că trăsăturile calme şi reconfortante ale lui Ned îngheţau ori de câte ori Ned începea să vorbească despre Barley.

— Barley e bine, nu-i aşa? Sper că n-a avut vreun accident sau ceva de genul ăsta?!

Ned părea să nu-l audă. Luă o nouă fişă şi continuă să noteze.

— Presupun că Barley ar fi făcut apel la ambasadă, nu-i aşa? spuse Landau. Fiind un profesionist… îl trădează şahul, dacă vrei să ştii. N-ar trebui să joace, după părerea mea. Nu în public.

Doar în momentul acela, Ned îşi ridică încet nasul din hârtii. Iar Landau remarcă expresia sa glacială, mult mai înfricoşătoare decât cuvintele care o însoţiră.

— Nu menţionăm niciodată nume ca acestea, Niki, spuse Ned foarte liniştit. Nici chiar între noi. Bineînţeles, n-aveai de unde să ştii, aşa că n-ai greşit cu nimic. Te rog doar să n-o mai faci.

Văzând apoi efectul pe care-l avusese asupra lui Landau, se ridică în picioare, se îndreptă către o măsuţă de lemn şi turnă două pahare dintr-o carafă cu vin de Xeres şi-i întinse unul lui Landau.

— Da, e bine, spuse el.

Închinară astfel în tăcere un pahar pentru Barley, nume pe care Landau se jurase de vreo zece ori că nu-l va mai rosti.

— Nu vrem să te duci la Gdansk săptămâna viitoare, spuse Ned. Ţi-am aranjat un certificat şi un concediu medical plătit. Eşti bolnav. Suspect de ulcer. Şi, nu te supăra, nu te duci nici la lucru între timp!

— Fac tot ce-mi spui, răspunse Landau.

Dar înainte de a pleca a fost nevoit să semneze un angajament de respectare a Legii secretului de stat, sub privirea binevoitoare a lui Ned. E vorba despre un text alambicat, redactat într-un jargon juridic, menit să-l impresioneze pe semnatar, şi pe nimeni altcineva. De altfel, nici de legea în sine n-au de ce să fie mândri cei care au elaborat-o.

După aceea, Ned întrerupse microfoanele şi camerele video ascunse, pe care Etajul XII insistase să fie puse în funcţiune, dată fiind amploarea pe care o căpătase acţiunea.

Până în acel moment, Ned acţionase singur, acesta fiind privilegiul său în calitate de şef al Casei Rusia. Oamenii de teren sunt, înainte de toate, nişte singuratici. Nici măcar nu-l chemase pe bătrânul Palfrey să citească acest document vizându-i pe potenţialii răzvrătiţi. Nu încă…

Dacă Landau se simţise neglijat până în acea după-amiază, restul săptămânii fu copleşit de atenţie. Ned îi telefonă a doua zi dis-de-dimineaţă, pentru a-l ruga, cu amabilitatea-i obişnuită, să se prezinte la o adresă din Pimlico. Clădirea se dovedi a fi un bloc din anii ’30, cu ferestre din oţel curbat, vopsite în verde şi o intrare ca de cinematograf. În prezenţa a doi