indivizi, pe care nu i-a prezentat, Ned îl puse pe Landau să repete povestea, fără să-l lase să răsufle, apoi îl aruncă în gura leilor.

Primul care l-a interogat era un tip distrat – parcă plutea – cu obraji de prune şi ochi albaştri de copil, cu un veston de cânepă care se potrivea cu părul lui vâlvoi de culoarea cânepei. Şi vocea-i plutea.

— Parc-ai spus o rochie albastră, nu-i aşa? Numele meu este Walter, adăugă el, ca şi cum ar fi fost surprins să-l afle şi el.

— Da, domnule.

— Eşti sigur? insistă el, mişcând din cap şi uitându-se strâmb de sub părul mătăsos care-i cădea pe frunte.

— Absolut sigur, domnule. O rochie albastră şi o plasă maro. De obicei, aceste plase sunt de aţă, dar a ei era din fir de plastic maro. „Băi, Niki, mi-am spus eu atunci, nu e momentul azi, dar în viitor, dacă vei dori să-ţi încerci norocul cu doamna asta, ceea ce e posibil să se întâmple, ai putea să-i aduci o geantă frumoasă de la Londra, albastră, care să se asorteze cu rochia ei, nu-i aşa?” De aceea îmi amintesc. Am făcut legătura asta în cap.

Până şi astăzi, când ascult benzile din nou, mi se pare curios să-l aud pe Landau spunându-i lui Walter „domnule”, în timp ce lui Ned nu i-a spus decât pe nume. Dar nu era atâta un semn de respect faţă de Walter, cât unul de silă, pe care acesta îl inspira.

La urma urmelor, Landau era un bărbat căruia îi plăceau femeile, iar Walter era exact invers.

— Iar părul negru, nu-i aşa? îngână Walter ca şi cum aşa ceva era greu de crezut.

— Negru, domnule. Negru şi mătăsos. Aproape ca pana corbului. Sunt absolut sigur.

— Nu era vopsit, ce crezi?

— Ştiu diferenţa, domnule, spuse Landau, atingându-şi propriul păr, hotărât să le mărturisească totul, inclusiv secretul tinereţii sale veşnice.

— Ai spus mai devreme că era din Leningrad. De ce ai spus asta?

— După atitudine, domnule. I-am recunoscut clasa. Aveam în faţa ochilor o rusoaică din Roma. Aşa mi-o închipui eu. Sankt Petersburg.

— Dar de ce n-ai văzut în ea o armeancă? Sau o georgiancă? Sau o evreică, de pildă?

Landau reflectă asupra acestei ultime sugestii, dar o respinse.

— Sunt şi eu evreu, înţelegeţi. Nu pretind că trebuie să fii evreu ca să recunoşti un alt evreu, dar să zicem că nu mi-a inspirat acest lucru.

Tăcerea, care putea să fie din cauza jenei, păru să-l încurajeze să continue.

— Cred că faptul de a fi evreu nu are nicio importanţă, ca să fim sinceri. Dacă aşa vrei să fii, noroc bun, iar dacă nu vrei, nu te poate obliga nimeni. În ceea ce mă priveşte, sunt în primul rând englez, apoi polonez, şi toate celelalte vin după aceea. Nu-mi pasă că sunt alţii care ar alege ordinea inversă. E treaba lor.

— Bine spus, spuse Walter cu putere, pocnindu-şi degetele şi chicotind, şi doar în câteva cuvinte. Şi spui că vorbea bine englezeşte?

— Mai mult decât bine, domnule. O engleză clasică. Ne-ar putea da lecţii tuturor.

— Ca o profesoară, dacă am înţeles bine.

— Aceasta a fost impresia mea, spuse Landau. Profesoară de liceu, profesoară universitară. Se vedeau studiile, inteligenţa, spiritul.

— Nu putea oare să fie interpretă?

— Interpreţii buni ştiu să stea în umbră, după părerea mea, domnule. Această doamnă ieşea în evidenţă.

— Iată un răspuns bun, recunoscu Walter, arătându-şi butonii roz. Şi zici că purta verighetă?

— Da, domnule. Un inel de logodnă şi o verighetă. Acesta este de obicei primul lucru la care mă uit, iar în Rusia nu e ca în Anglia. Trebuie să te uiţi invers, pentru că verigheta se poartă pe mâna dreaptă. Rusoaicele nemăritate sunt o adevărată plagă şi divorţul este la ordinea zilei. Dă-mi una cu un soţ zdravăn şi cu doi-trei copilaşi care s-o oblige să se întoarcă seara acasă, şi s-ar putea să mă intereseze.

— Chiar voiam să te întreb despre asta. Crezi că avea copii? Da sau nu?

— Sunt convins, domnule.

— Hai, hai! E imposibil! exclamă Walter iritat, lăsându-şi colţul buzelor să-i cadă în jos. Doar n-oi fi vreun medium.

— Coapsele, domnule, coapsele. Demnitatea cu care le poartă chiar atunci când e speriată. Nu era nici o Iunonă, nici o silfidă. Era mamă, pur şi simplu.

— Înălţimea? strigă Walter cu o voce deosebit de ascuţită, ridicând din sprâncenele fără păr, cu un aer alarmat. Poţi să ne spui ce înălţimea avea? Gândeşte-te la tine. Compar-o cu înălţimea ta. Când eşti lângă ea, ridici ochii sau îi laşi în jos?

— Talie peste medie, v-am spus.

— Deci mai înaltă ca tine?

— Da.

— 1, 70m? 1,73?

— Mai curând 1,73, spuse Landau morocănos.

— Şi vârsta? Mai spune-o o dată. Ai ezitat prima oară.

— Dacă are mai mult de treizeci şi cinci de ani, nu-i arată. O piele frumoasă, o siluetă delicată, pe scurt, o femeie în floarea vârstei, mai ales din punct de vedere intelectual, domnule, răspunse Landau cu un zâmbet supus. Căci, chiar dacă-l găsea pe Walter dezagreabil din anumite puncte de vedere, Landau, ca toţi polonezii, avea o slăbiciune pentru excentrici.

— E duminică. Imaginează-ţi c-ar fi englezoaică. Te-ai aştepta să meargă la biserică?

— Oricum ar fi studiat problema din toate unghiurile, replică Landau, surprins de răspunsul său spontan. S-ar fi putut să creadă că Dumnezeu nu există sau dimpotrivă. Dar n-ar fi eludat problema aşa cum o facem noi. Ar fi studiat chestiunea serios, ar fi ajuns la o concluzie şi ar fi acţionat în consecinţă.

Într-o clipă, gesturile afectate ale lui Walter se topiră într-un zâmbet larg, ca la comandă.

— Mamă, ce bun eşti! declară el cu invidie. Cu ştiinţele cum stai? adăugă el, piţigăindu-se din nou.

— Aşa şi aşa. Câteva noţiuni rudimentare, asta-i tot. Ce-am apucat şi eu, de ici, de colo.

— Cu fizica cum stai?

— Nivel de liceu, nu mai mult, domnule. Am vândut manuale şcolare. Nu sunt sigur c-aş reuşi la un examen nici măcar acum. Dar să zicem că lecturile m-au ajutat să-mi dezvolt cunoştinţele.

— Ce înseamnă telemetria?

— N-am auzit în viaţa mea.

— Nici în engleză, nici în rusă?

— În nicio limbă, domnule. Telemetria a trecut pe lângă mine.

— Dar PEEC?

— Cum aţi zis, domnule?

— Posibilă-Eroare-de-Explorare-Circulară. Dumnezeule, păi a scris o mulţime despre asta în carnetele alea caraghioase pe care ni le-ai încredinţat! Să nu-mi spui că aceste patru majuscule nu ţi-au rămas în minte?

— Nu le-am observat. Cred că am trecut