— Până ai ajuns la pasajul cu privire la cavalerul rus care agoniza în armura sa. De acolo n-ai mai sărit peste nimic. De ce?

— N-am făcut-o în mod deliberat de-acolo. Aşa s-a întâmplat.

— Bine, să zicem că aşa s-a întâmplat şi ţi-ai format o părere. Aşa este? În legătură cu ceea ce autorul ne transmitea. Ce părere?

— De incompetenţă, presupun. Nu sunt prea tari la chestia asta. La rusnaci mă refer. Fac gafe.

— Adică, ce gafe?

— În materie de rachete, de exemplu. Fac erori.

— Ce fel de erori?

— De toate felurile. Erori magnetice, erori de dirijare, orice or fi astea, n-am înţeles nimic. Asta-i treaba voastră, nu?

Proasta dispoziţie defensivă a lui Landau n-a făcut decât să dea o valoare şi mai mare mărturiei sale. Incapacitatea sa de a străluci în anumite domenii, spre marele său regret, le dădea asigurări, cum o dovedeau acum gesturile de uşurare ale lui Walter.

— Cred că s-a descurcat bine, declară acesta, ca şi cum Landau n-ar fi fost de faţă, dând din nou din mâini, de data aceasta într-un gest teatral, pentru a conchide cu emfază: Ne spune ceea ce-şi aminteşte. Nu încearcă să inventeze ca să facă povestea mai frumoasă. N-ai face aşa ceva, nu-i aşa, Niki? adăugă el îngrijorat, desfăcându-şi picioarele ca şi cum l-ar fi mâncat între ele.

— Nu, domnule, nu vă fie teamă.

— N-ai făcut-o? Vreau să spun că, mai devreme sau mai târziu, vom descoperi, şi atunci tot ceea ce mi-ai spus îşi va pierde din valoare.

— Nu, domnule, e aşa cum v-am spus. Nici mai mult, nici mai puţin.

— Sunt sigur că aşa este, le zise Walter colegilor săi pe un ton natural de încredere, înfundându-se din nou în fotoliu. Cel mai dificil lucru în meseria noastră, de altfel ca în orice altă meserie, este să spui: „Cred”. Niki este o sursă naturală, o adevărată raritate. Dac-ar fi mai mulţi oameni ca el, nimeni n-ar mai avea nevoie de noi.

— El este Johnny, explică Ned, făcând pe aghiotantul.

Johnny avea un păr cenuşiu ondulat, o bărbie proeminentă şi un dosar plin cu telegrame cu aspect oficial. Cu lanţul său de ceas, aur sută la sută, şi costumul gri antracit de comandă, putea să încarneze foarte bine în ochii unei barmaniţe străine tipul de englez. Dar nu în ochii lui Landau.

— Niki, în primul rând trebuie să-ţi mulţumim, amice, spuse Johnny, într-o americană tărăgănată de pe Coasta de Est. Noi, beneficiarii mai mari, sugeră tonul său superior. Noi, acţionarii majoritari. Mă tem că ăsta e Johnny. Un bun ofiţer, dar incapabil să nu facă apel la supremaţia americană. Câteodată mă gândesc că asta e diferenţa între spionii americani şi spionii noştri. Americanii, care au putere şi bani, îşi flutură norocul. Le lipseşte acel instinct al disimulării, care ne este atât de natural nouă, britanicilor.

Oricum, Landau se zbârli pe loc.

— Te superi dacă-ţi pun câteva întrebări? spuse Johnny.

— Nu, dacă e de acord Ned, răspunse Landau.

— Bineînţeles, accentuă Ned.

— Deci, ne aflăm în acea noapte la târgul audio. OK, amice?

— Mai curând seară, Johnny.

— O conduci pe femeie, pe Ekaterina Orlova, până la scară. Acolo unde se află gardienii. Îţi iei rămas-bun.

— Mă ţine de braţ.

— Te ţine de braţ, perfect. În faţa gardienilor. O urmăreşti cum coboară scările. Ai urmărit-o până-n stradă, amice?

Nu-l mai auzisem pe Johnny folosind cuvântul „amice”, aşa că am presupus că vrea să-l prindă cumva pe Landau, una dintre şmecheriile pe care psihologii din serviciul Agenţiei o recomandă membrilor acestora.

— Aşa e. Am văzut-o, răspunse sec Landau.

— Ieşind în stradă? Chiar în stradă? Fă o pauză şi gândeşte-te, îi sugeră el cu falsa expansivitate a unui avocat.

— A ieşit în stradă şi, cu ocazia asta, din viaţa mea.

Johnny aşteptă, până fu sigur că toţi ceilalţi îşi dădeau seama că aştepta, iar Landau în mod special.

— Niki, amice, în ultimele douăzeci şi patru de ore, am plasat oameni la capul acelei scări. Nimeni nu poate vedea strada de acolo.

Chipul lui Landau se întunecă, nu de jenă, ci de furie.

— Am văzut-o coborând scările. Am văzut-o traversând holul până la ieşirea în stradă. Nu s-a reîntors. Doar dacă n-a mutat cineva strada în ultimele douăzeci şi patru de ore, ceea ce sub Stalin s-ar fi putut întâmpla. Îţi garantez…

— Să continuam, domnilor, îi întrerupse Ned.

— Ai văzut pe cineva în spatele ei? întrebă Johnny, hărţuindu-l pe Landau.

— Când cobora scările sau când ieşea în stradă?

— În ambele cazuri, amice, în ambele.

— Nu, n-am văzut. N-am văzut-o ieşind în stradă, nu-i aşa, pentru că tocmai mi-ai spus că n-am văzut-o. Atunci de ce să nu răspunzi tu la întrebări şi să le pun eu?

În timp ce Johnny se lăsa alene în scaun, Ned interveni.

— Niki, unele lucruri trebuie examinate foarte îndeaproape. Miza este foarte mare, iar Johnny trebuie să respecte ordinele.

— Şi eu contez cât de cât, zise el. Sunt în joc spusele mele şi nu-mi place să fie puse sub semnul întrebării de un american care nici măcar nu este cetăţean britanic.

Johnny îşi consultă din nou dosarul.

— Niki, dacă eşti amabil, vrei să ne descrii dispozitivele de securitate de la acest târg, cel puţin, aşa cum le-ai remarcat?

Landau trase aer în piept, tensionat.

— Păi… începu el. Erau cei doi poliţişti tineri, în uniformă, care se vânturau prin holul hotelului. Sunt băieţii care ţin lista cu toţi ruşii care vin şi pleacă. Normal. Apoi, sus, în hol, erau ăia răi, poliţiştii în civil. Gură-cască, cărora ei le spun toptunîi, adăugă el pentru Johnny. După vreo două zile îi recunoşti fără probleme. Nu cumpără nimic, nu fură exponatele din standuri, nu-ţi cer eşantioane şi întotdeauna sunt însoţiţi de unul cu părul bălai, dar să nu mă întrebaţi de ce. Erau trei băieţi din ăştia acolo şi nu s-au schimbat toată săptămâna. Ei au fost cei care au urmărit-o cu privirea în timp ce cobora scările.

— Ca pe oricine altcineva, amice.

— După câte ştiu eu, ca pe oricine altcineva, dar aştept să mi se spună că greşesc.

— N-ai remarcat oare şi două doamne de o vârstă incertă, cu părul cărunt, care veneau în fiecare zi la târg, ajungeau devreme, plecau târziu, care nu cumpărau nimic, care nu intrau în negocieri cu niciunul dintre expozanţi, care n-aveau niciun fel de motiv valabil să frecventeze târgul?

— Vorbiţi despre Gert