— Poftim?

— Cele două capre bătrâne de la comitetul bibliotecilor. Veneau acolo pentru bere. Plăcerea lor cea mai mare era să umfle broşurile din stand şi să pună mâna pe tot ce se dădea gratuit. Le-am botezat Gert şi Daisy, după o emisiune britanică de radio foarte populară în timpul războiului şi puţin după aceea.

— Şi nu ţi-a trecut prin cap că aceste două doamne ar putea îndeplini o misiune de supraveghere?

Ned încercă să-l oprească pe Landau cu un gest ferm din mână, dar era prea târziu.

— Johnny, spuse Landau fierbând de furie. Ne aflam la Moscova, da? Moscova, în Rusia, amice. Dacă aş fi stat într-adevăr să cercetez cine avea o misiune de securitate şi cine nu, n-aş fi ajuns niciodată să ies din pat dimineaţa şi nici să mă culc în el seara. După câte ştiu, acolo şi păsărelele din copaci sunt înţesate cu microfoane.

Dar Johnny îşi înfundase din nou nasul în veşnicele sale telegrame.

— Spui că Ekaterina Borisovna Orlova a remarcat că standul alăturat, al firmei Abercrombie & Blair, fusese gol în ziua precedentă, aşa e?

— Da, aşa am spus.

— Dar cu o zi înainte nu ai văzut-o, aşa e?

— Da.

— Pretinzi, de asemenea, că nu-ţi scapă privirii niciodată o femeie drăguţă.

— E adevărat. Mulţumesc şi să dea Domnul s-o ţin tot aşa!

— În cazul acesta, nu crezi că ar fi trebuit s-o remarci cu o zi înainte?

— Îmi mai scapă şi mie câte una, mărturisi Landau, îmbujorându-se din nou. Când stau cu spatele, când sunt aplecat peste masă sau când mă uşurez la toaletă. S-ar putea ca atenţia mea să fie distrasă pentru o clipă.

Johnny devenise din nou impasibil.

— Ai rude în Polonia, nu-i aşa, domnule Landau? Cuvântul „amice” îşi îndeplinise misiunea, întrucât la ascultarea înregistrării am remarcat că renunţase la el.

— Da, am.

— Ai o soră mai mare, care ocupă un post înalt în administraţia poloneză?

— Sora mea lucrează la Ministerul Sănătăţii în calitate de inspector al spitalelor. Nu este un post prea înalt şi a depăşit vârsta pensionării.

— Ai fost vreodată, direct sau indirect, ţinta avertizată a unor presiuni sau şantaje din partea unor agenţii din blocul comunist sau a unor terţi care acţionau în numele lor?

Landau se întoarse către Ned.

— Ce fel de ţintă? Mă tem că engleza mea lasă de dorit.

— Conştientă, preciza Ned cu un surâs în colţul gurii. Conştientă. La curent. Avertizată.

— Nu, n-am fost, spuse Landau.

— În cursul călătoriilor în ţările din Răsărit, ai avut relaţii intime cu femei de-acolo?

— M-am culcat cu unele dintre ele, dar nu m-am confesat nici uneia.

Walter, ca un şcolar obraznic, lăsă să-i scape un icnet de râs, cu umerii ridicaţi până în gât şi acoperindu-şi cu mâna dinţii strâmbi. Johnny însă continuă cu încăpăţânare:

— Domnule Landau, ai fost vreodată în contact cu serviciile secrete ale vreunei ţări aliate sau ostile, indiferent care?

— Nu.

— Ai vândut vreodată informaţii vreunei persoane de vreo profesiune sau stare socială oarecare – din presă, de la o agenţie de investigaţii, din poliţie, din armată – pentru vreun scop oarecare, chiar inofensiv?

— Categoric, nu!

— Şi nu eşti sau n-ai fost vreodată membru al vreunui partid comunist sau al oricărei organizaţii pacifiste, sau al unei grupări simpatizante a acestei cauze.

— Sunt supus britanic, replică Landau, împingând în afară mica lui bărbie de polonez.

— Şi nu ai vreo idee, oricât de vagă, oricât de confuză, cu privire la mesajul general al documentelor care ţi-au trecut prin mână?

— Nu mi-au trecut prin mână. Le-am transmis.

— Dar le-ai citit.

— Ce am putut, am citit o parte din ele. Apoi am renunţat, aşa cum v-am spus.

— De ce?

— Din decenţă, dacă vreţi să ştiţi. Acea decenţă care încep să cred că pentru dumneata nu înseamnă nimic.

Johnny însă, departe de a roşi, scotocea cu răbdare în dosarul său. Scoase un plic şi din plic un teanc de fotografii, format carte poştală, pe care le etală pe masă ca pe nişte cărţi de joc. Unele erau neclare, altele – cu raster mare. Câteva aveau o umbră în prim-plan. Se vedeau femei coborând treptele unui imobil cu aspect sinistru, destinat birourilor. Unele în grup, altele – singure. Unele duceau o sacoşă, altele ţineau capul în jos fără să aibă nimic în mână. Landau îşi aduse aminte că, după câte se spunea la Moscova, angajatele aveau obiceiul de a se strecura afară la ora prânzului să-şi facă cumpărăturile; îşi umpleau buzunarele cu ceea ce aveau nevoie, lăsându-şi plasele pe birouri, la vedere, ca lumea să creadă că ieşiseră să dea o raită pe coridor.

— Ea e! izbucni Landau arătând-o pe femeie cu degetul.

Johnny recurse din nou la una din şmecheriile lui avocăţeşti. Era într-adevăr mult prea inteligent pentru genul ăsta de tâmpenii, dar asta nu-l oprea să le facă. Arboră un aer decepţionat şi profund neîncrezător. Arătă ca şi cum l-ar fi surprins pe Landau minţind. Banda video a acestui interogatoriu îl arată şarjându-şi exagerat rolul.

— Cum dracului poţi să fii atât de sigur, pentru numele lui Dumnezeu? N-ai văzut-o în viaţa ta în palton.

Landau nu-şi pierdu cumpătul.

— Asta e, e Katia, spuse el hotărât. Aş recunoaşte-o dintr-o mie. Katia. Are părul ridicat, dar este ea. Katia. Şi plasa e aceeaşi, din plastic. Continuă să privească atent fotografia. Şi verigheta. Pentru o clipă, păru să uite că nu este singur. Dacă ar fi nevoie, aş face acelaşi lucru şi mâine pentru ea, murmură el. Şi poimâine.

Ceea ce duse la sfârşitul satisfăcător al interogatoriului ostil luat de Johnny.

Cu fiecare zi care trecea, cu fiecare întrevedere misterioasă care urma, niciodată de două ori în acelaşi loc, niciodată cu aceiaşi oameni, cu excepţia lui Ned, Landau avea din ce în ce mai mult senzaţia că lucrurile progresau către punctul culminant. Într-un laborator de ascultări, în spatele zonei Portland Place, s-au pus să asculte înregistrări cu voci feminine, rusoaice vorbind englezeşte şi rusoaice vorbind ruseşte. Dar n-a recunoscut vocea Katiei. Altă dată, spre neliniştea lui Landau, şedinţa a fost dedicată finanţelor, nu ale lor, ci ale lui Landau. Declaraţiile sale bancare – de unde dracu’ şi le-au procurat? – recipisele de impozite, fluturaşii cu salariile, economiile, împrumuturile, poliţele de asigurări… mai rău decât fiscul!

— Ai încredere în noi, Niki, spuse Ned, dar zâmbetul său sincer şi liniştitor îl convinse pe Landau că Ned se zbătuse mult, într-un