„Îmi vor oferi o slujbă, gândi el luni. Vor să facă din mine un spion, asemenea lui Barley.”

„Vor să îndrepte lucrurile în legătură cu tatăl meu, douăzeci de ani după moartea sa”, îşi spunea el marţi.

Miercuri dimineaţă, Sam, şoferul, sună la el pentru ultima oară şi totul se lămuri.

— Unde mergem azi, Sam? întrebă vesel Landau. La Turnul Însângerat?

— La Sing Sing, replică Sam şi izbucniră amândoi într-un râs copios.

Sam însă nu-l conduse nici la Turn, nici la Sing Sing, ci la o intrare laterală a unuia dintre ministerele de la Whitehall, ale căror uşi, doar cu unsprezece zile mai înainte, Landau încercase fără succes să le forţeze. Brock, omul cu ochii cenuşii, îl conduse pe o scară de serviciu şi dispăru. Landau intră într-o încăpere mare, care dădea către Tamisa, şi se trezi în faţa unui şir de bărbaţi aşezaţi la o masă. La stânga, stătea Walter, cu cravata bine potrivită şi cu părul lins spre spate. La dreapta, stătea Ned. Amândoi cu un aer grav. Între ei, cu palmele lipite pe masă, un bărbat mai tânăr, cu fălcile strânse şi cu un rictus sever, purtând un costum elegant şi având manşetele ieşite din mâneci, vizibil superiorul celor doi, şi care nu avea aerul că ar juca în acelaşi film cu ei, comentă Landau mai târziu. Era lustruit, cu buzele strânse şi părea pus la patru ace, ca pentru o apariţie la televiziune. Îi surâsese norocul, dar nu numai în privinţa banilor. Avea patruzeci de ani şi era în plină ascensiune, dar lucrul cel mai rău era aerul său de inocenţă. Părea prea tânăr pentru a i se încredinţa crimele unor adulţi.

— Numele meu este Clive, îi spuse el cu o voce scăzută. Pofteşte, Landau. Nu ştim ce să facem cu tine.

În spatele lui Clive – peste toţi ceilalţi, de fapt – Niki Landau mă descoperi cam târziu pe mine. Bătrânul Palfrey. Remarcând că m-a văzut, Ned zâmbi şi făcu din prezentare un întreg spectacol.

— Niki, ţi-l prezint pe Harry, minţi el.

Nimeni nu avusese până atunci dreptul să primească o descriere a statelor lui de serviciu, însă Ned îmi oferi una.

— Harry este arbitrul nostru local. El are grijă ca fiecare să fie tratat echitabil.

— Drăguţ, spuse Landau.

Acesta este momentul din istoria acestei afaceri când eu mi-am făcut modesta intrare în scenă ca băiat bun la toate, jurist, conciliator, rezerva echipei şi în cele din urmă cronicar; când Rosencrantz, când Guildenstern şi doar ocazional Palfrey.

Şi pentru a se ocupa şi mai bine de Landau, mai era şi Reg, un roşcovan mare şi liniştitor. Reg îl conduse pe Landau către un scaun aflat în mijlocul camerei, apoi se aşeză lângă el pe un altul. Reg îi plăcu pe loc lui Landau – lucru foarte normal, întrucât Reg era de meserie asistent social, iar clientela sa cuprindea transfugi, terenagii puşi pe tuşă, agenţi prăjiţi, precum şi alţi bărbaţi şi femei a căror loialitate faţă de Anglia s-ar fi putut toci dacă n-ar fi existat bătrânul Reg Wattle şi blânda sa soţie, Berenice, ca să-i ţină de mână.

— Ai făcut o treabă foarte bună, dar nu putem să-ţi explicăm fără riscuri de ce a fost bună, continuă Clive cu vocea sa seacă, în momentul în care Landau se aşezase confortabil. Chiar puţinul pe care-l ştii e prea mult şi nu putem să te lăsăm să bântui prin Europa de Răsărit, având în minte secretele noastre. E prea primejdios. Atât pentru tine, cât şi pentru cei implicaţi în această afacere. Deşi ne-ai făcut un mare serviciu, ai devenit un motiv de îngrijorare majoră. În vreme de război, ai fi riscat închisoarea, plutonul de execuţie sau mai ştiu eu ce. Dar nu suntem în război, cel puţin oficial.

În cursul micii sale ascensiuni prudente către putere, Clive învăţase să zâmbească. Este o armă necinstită atunci când este folosită împotriva unor oameni prietenoşi, cam aşa cum este tăcerea la telefon. Dar Clive nu ştia nimic despre necinste, pentru că ignora totul în legătură cu opusul ei. În ceea ce priveşte pasiunea, ea trebuie folosită atunci când vrei să convingi pe cineva.

— La urma urmei, ai putea arăta cu degetul către nişte persoane foarte importante, continuă el cu un glas atât de scăzut, încât toţi ceilalţi au tăcut mâlc ca să-l audă. Ştiu că n-ai face-o în mod deliberat, dar, când eşti prins cu cătuşele de un calorifer, nu ai prea mult de ales. Oricum, în cele din urmă cedezi.

Atunci când Clive consideră că-l speriase destul de mult pe Landau, se întoarse către mine, îmi făcu un semn uşor din cap, urmărindu-mă în timp ce-mi deschideam servieta impozantă de piele, pe care o adusesem cu mine. Am scos documentul lung pe care-l pregătisem, stipulând că Landau renunţa definitiv la orice călătorie în spatele Cortinei de Fier, că nu va părăsi niciodată ţara fără să-l anunţe pe Reg cu atâtea zile înainte, detaliile urmând să fie stabilite între ei doi, şi că Reg va avea grijă de paşaportul lui Landau ca să prevină orice fel de neplăcere. În fine, că va accepta irevocabil prezenţa lui Reg în viaţa lui sau a altcuiva numit de autorităţi în locul lui Reg în calitate de confident, filosof şi arbitru discret al tuturor afacerilor sale de orice fel, inclusiv problema delicată a impozitării sumei de o sută de mii de lire, menţionată pe cecul ataşat documentului, plătibilă la agenţia Fulham a unei bănci engleze deosebit de plicticoase.

În afară de asta, pentru a fi în mod regulat speriat de autorităţi, va trebui să se prezinte la fiecare şase luni în faţa lui Harry, consilierul juridic al Serviciului, pentru a i se aduce aminte de angajamentele luate în privinţa păstrării secretului; adică în faţa bătrânului Palfrey, cândva amant al lui Hannah, un om atât de lovit de viaţă, încât putea fi însărcinat cu toată încrederea să-i menţină la verticală pe alţii. În plus, în virtutea celor de mai sus, ca o consecinţă şi ca un efect al lor, întreaga problemă privind o anumită rusoaică