şi manuscrisul prietenului ei, precum şi conţinutul numitului manuscris – oricât de mult sau de puţin ar fi înţeles el din importanţa acestora – şi privind rolul jucat de un anumit editor englez va trebui să fie declarată din acest moment în mod solemn inexistentă, înmormântată, fără valoare şi ştearsă de pe faţa pământului de aici înainte în vecii vecilor. Amin.

Acest document fusese redactat doar într-un singur exemplar şi urma să zacă în seiful meu până când urma să fie tocat sau ajungea praf şi pulbere din cauza vechimii. Landau îl citi de doua ori în timp ce Reg îl citea peste umărul său. Apoi Landau se cufundă un timp în propriile gânduri, fără să dea prea mare atenţie celor care-l urmăreau sau care doreau ca el să semneze şi să înceteze astfel să mai constituie o problemă. Landau ştia că în această clipă el era cumpărătorul, şi nu vânzătorul.

Se revăzu în gând stând la fereastra camerei sale de hotel de la Moscova. Îşi reaminti cât de mult îşi dorise să-şi pună în cui ghetele de călător şi să aibă parte de o viaţă mai tihnită. Îi trecu prin cap ideea şugubeaţă că însuşi Creatorul său îi luase spusele drept bune şi îi îndeplinise dorinţa. Fapt care, spre neliniştea tuturor, îl făcu să izbucnească în râs.

— Ei bine, Harry, sper că Johnny yankeul achită nota de plată, spuse Landau.

Gluma sa fu însă primită cu răceala care o merita, pentru că, din întâmplare, aşa şi stăteau lucrurile. Aşa că Landau luă stiloul lui Reg şi semnă documentul, pe care mi-l remise şi mă urmări cum îmi puneam şi eu semnătura mea ca martor, Horatio B. De Palfrey, care, după douăzeci de ani de practică, ajunsese atât de ilizibilă, încât, dacă aş fi semnat „Supa de Roşii Heinz”, nici Landau, nici altcineva nu ar fi observat diferenţa. Am pus preţiosul document în coşciugul său de piele şi am închis încetişor capacul. Au urmat strângeri de mână, asigurări reciproce, iar Clive murmură:

— Îţi suntem foarte recunoscători, Niki, întocmai ca în filmul în care Landau se convingea periodic că este unul dintre eroi.

Apoi, din nou, îi strânseră mâna lui Landau şi-l priviră îndepărtându-se maiestuos, în lumina apusului de soare, sau, mai exact, îndepărtându-se cu un pas dezinvolt pe coridor, pălăvrăgind cu Reg Wattle, care era de două ori cât el. Apoi toată lumea a aşteptat cu nerăbdare să asculte înregistrările discuţiei, pentru care obţinusem toate autorizările necesare, sub pretextul irefutabil al interesului imens manifestat de către americani.

I-au pus apoi sub ascultare telefoanele de la birou şi de acasă, i-au citit corespondenţa şi i-au fixat o baliză radiomobilă pe puntea din spate a mult iubitului său Triumph decapotabil.

L-au spionat în orele libere şi au recrutat până şi o dactilografă din biroul său, care să nu-l scape din ochi, ca pe un „străin suspect” în ultimele sale săptămâni de preaviz.

I-au plasat potenţiale iubite pe terenul lui de vânătoare obişnuit din baruri. Dar, în ciuda acestor precauţii fastidioase şi inutile, dictate de acelaşi intens interes american, au dat chix. Nici cel mai mic ecou de lăudăroşenie sau de indiscreţie nu a ajuns la urechile lor. Landau nu se plângea niciodată, nu se fălea cu niciun prilej, n-a încercat niciodată să-şi facă publicitate. A devenit, de fapt, unul din puţinele episoade din meseria noastră încheiate în mod fericit.

A fost prologul perfect. N-a mai reapărut niciodată.

N-a încercat niciodată să intre în contact cu Barley Scott Blair, marele spion englez, în a cărui admiraţie a trăit până la sfârşitul vieţii sale. Până şi la inaugurarea magazinului video când şi-ar fi dorit mai mult decât orice pe lume să se afle în prezenţa acestui mare erou britanic pe cât de secret, pe atât de adevărat – nu a încercat să încalce regulamentul. I-a fost probabil suficientă satisfacţia de a şti că, într-o noapte, la Moscova, atunci când iubita lui ţară a apelat la el, a reuşit să se comporte ca acel gentleman englez care a visat toată viaţa să fie. Sau poate că polonezul din el era fericit că i-a tras un bobârnac în nas Ursului rus, vecinul său. Sau poate că amintirea Katiei a fost cea care l-a întărit în loialitatea sa: Katia cea puternică, virtuoasă, curajoasă şi frumoasă, care, în ciuda propriei frici, a avut grijă să-l avertizeze cu privire la primejdiile care-l ameninţau. „Trebuie să crezi în ceea ce faci.”

Iar Landau crezuse. Şi a fost deosebit de mândru că făcuse acest lucru, aşa cum ar trebui să fie fiecare dintre noi.

Până şi magazinul său de casete video prospera. A făcut senzaţie. Cam pretenţios pentru gustul unora, inclusiv al poliţiei din Golders Green, cu care a trebuit să am un schimb prietenesc de cuvinte. Pentru alţii însă, acest magazin era un adevărat dar ceresc.

Mai presus de orice, am reuşit să-l iubim deoarece el ne vedea aşa cum doream noi să fim văzuţi: depozitarii atotştiutori, capabili şi eroici, ai sănătăţii interne a marii noastre naţiuni. Un punct de vedere pe care Barley n-a părut niciodată dispus să-l împărtăşească, şi cu atât mai puţin Hannah n-a putut-o face, cu toate că ea n-a avut decât o viziune exterioară a acestui loc unde nu mă putea urma, acest templu al compromisului absolut şi, ca atare, potrivit raţionamentului ei inflexibil, un templu al disperării.

— E clar că nu acesta este remediul, Palfrey, îmi spusese ea doar cu câteva săptămâni înainte, când, dintr-un motiv oarecare, încercam să laud meritele Serviciului. Mi se pare mai curând a fi o boală.

 

CAPITOLUL 3

Nu există vreo operaţiune de spionaj care, câteodată, să nu se transforme în farsă, aşa cum ne place nouă, veteranilor, să spunem. Cu cât este mai importantă operaţiunea, cu atât sunt hohotele de râs mai puternice şi ţine de istoria Serviciului faptul că vânătoarea de-o săptămână pentru găsirea lui Bartholomew alias Barley Scott Blair a generat o frenezie şi frustrări atât de mari, capabile să pună în mişcare o duzină de reţele secrete. Astfel, tinerii novici conformişti, precum Brock de la Casa Rusia, au început să-l urască pe Barley chiar înainte de a-l fi întâlnit.

La capătul