a cinci zile de goană după el, îşi închipuiau că ştiau totul despre Barley, cu excepţia locului în care se afla. Îi cunoşteau filiaţia de liber-cugetător şi studiile sale costisitoare, ambele făcute în pierdere, precum şi detaliile puţin edificatoare ale diverselor sale căsnicii, distruse toate. Cunoşteau cafeneaua din Camden Town unde juca şah cu primul pierde-vară venit. Un adevărat gentleman, chiar dacă era vinovat, aşa i-au spus lui Wicklow, care pretindea a fi detectiv specializat în divorţuri. Sub pretextele obişnuite, cusute cu aţă albă, dar eficiente, au interogat-o pe o soră de-a lui din Hove, pe care o aducea la disperare, câţiva furnizori din Hamstead, care-i scriau regulat, pe o fiică măritată, care-l adora, aflată în Grantham, iar în City pe un fiu, un tânăr lup, care era atât de retras în el însuşi, încât părea să fi făcut un jurământ al tăcerii.

Au vorbit cu membrii unei orchestre de jazz alcătuite din amatori, în care Barley cântase din când în când la saxofon, cu preotul unui spital, unde făcea vizite benevole, cu vicarul bisericii din Kentish Town, unde, spre stupefacţia generală, cânta uneori ca tenor. „O voce atât de frumoasă, atunci când apare”, spuse vicarul cu indulgenţă. Dar când au încercat, din nou cu ajutorul bătrânului Palfrey, să-i pună telefonul sub ascultare, pentru a-i auzi mai bine această voce minunată, n-au putut înregistra nimic pentru că nu-şi plătise abonamentul.

I-au găsit urma până şi în arhivele noastre. Mai bine zis, au găsit-o americanii, ceea ce nu le-a sporit încântarea. S-a descoperit că, la începutul anilor ’60, atunci când orice englez care avea nenorocul să deţină un nume cu rezonanţe nobiliare risca să se vadă recrutat de către Serviciul Secret, numele lui Barley fusese transmis la New York pentru cercetări, în virtutea unui pact bilateral de securitate, mai mult sau mai puţin respectat. Brock, furios, a cerut o contraverificare la Arhivele centrale, unde, după ce s-a negat existenţa oricărei informaţii despre Barley, s-a scos la iveală fişa sa dintr-o parte a indexului „alb”, care mai aştepta încă să fie transferat într-un computer. Pornind de la această fişă albă, a apărut un dosar „alb”, conţinând originalul formularului de cercetare şi corespondenţă legată de acest subiect. Brock s-a repezit în biroul lui Ned, ca şi cum deţinea cheia enigmei. Vârsta: douăzeci şi doi de ani! Pasiuni: teatrul şi muzica! Sporturi: nimic! Motivele unei eventuale recrutări: un văr numit Lionel din Garda Călare.

Dar aceste indicii nu duceau nicăieri. Ofiţerul recrutor îl invitase pe Barley la dejun la Athenaeum, apoi a ştampilat dosarul său cu „A nu se da urmare”, dându-şi osteneala chiar să adauge cu propria mână cuvântul „niciodată”.

Oricum ar fi, acest curios episod, vechi de mai mult de douăzeci de ani, a avut un efect indirect asupra atitudinii generale faţă de el, la fel ca şi îndoielile stânjenitoare generate de bizarele afinităţi de stânga ale tatălui său, bătrânul Salisbury Blair. În ochii lor, episodul submina ideea de independenţă a lui Barley. Nu în ochii lui Ned, pentru că acesta era de altă calitate, dar în ochii altora, ai lui Brock şi ai celor mai tineri, care aveau impresia că Barley le aparţinea cumva, măcar pentru faptul că fusese un aspirant lipsit de succes la mistica lor.

O altă decepţie: descoperirea de către poliţie a automobilului lui Barley, parcat ilegal în Lexham Gardens, cu aripa stângă înfundată, cu un permis de conducere expirat şi o jumătate de sticlă de scotch în torpedou, precum şi câteva scrisori de dragoste, scrise cu propria mână. Vecinii se plânseseră timp de câteva săptămâni de prezenţa acestui vehicul.

— Îl remorcăm, îl punem pe saboţi, îi dăm o amendă sau îl trimitem la fiare vechi? îl întrebă pe Ned la telefon cu amabilitate comisarul de la poliţia rutieră.

— Las-o baltă, răspunse plictisit Ned.

Cu toate acestea, Brock şi cu el se grăbiră să se ducă să arunce o privire, sperând în zadar să descopere vreun indiciu. Se dovedi că scrisorile de dragoste fuseseră scrise unei doamne din Gardens, care i le înapoiase. Respectiva a declarat cu un aer tragic că era ultima persoană din lume care să ştie unde se afla Barley în acel moment.

Abia joia următoare, verificând cu grijă declaraţiile bancare lunare ale lui Barley, Ned descoperi nişte viramente trimestriale de câte o sută de lire către o societate imobiliară din Lisabona, Real Nu-ştiu-cum Limitada. Se uită la decont fără să-i vină să creadă şi continuă să privească fix. Apoi, ceea ce nu obişnuia, lăsa să-i scape o înjurătură. Dădu imediat un telefon la Deplasări şi le ceru să verifice vechile liste de pasageri pentru zborurile de la Gatwick şi de la Heathrow către Lisabona. Când cei de la Agenţie i-au dat la rândul lor telefon, Ned înjură din nou. Reuşiseră. După zile întregi de apeluri telefonice, de întrevederi, de ciocănit la uşi, de încălcări ale regulamentelor, de operaţiuni de supraveghere, de telegrame transmise posturilor de legătură aliate din jumătate din capitalele lumii şi după atâtea umilinţe suferite de preaslăvita lor Secţie de Arhive din partea americanilor, nimeni dintre cei cărora li se adresaseră şi niciuna dintre aceste cercetări nu reuşise să scoată la iveală această informaţie crucială, indispensabilă, idioată, de care aveau atâta nevoie: cu zece ani în urmă, Barley Blair, moştenind vreo două mii de lire de la o mătuşă îndepărtată, îşi cumpărase dintr-o toană o căsuţă prăpădită la Lisabona, unde obişnuia să se ducă periodic pentru a-şi linişti sufletul lui sfârtecat. Ar fi putut să aleagă Cornwall, Provence sau Tombuktu. Dar hazardul a făcut să fie Lisabona, la malul mării, lângă o parcare neîngrijită şi prea aproape de piaţa de peşte pentru cei care aveau nasul mai fin.

Calmul de dinaintea bătăliei se instala deasupra Casei Rusia după această descoperire, iar chipul osos al lui Brock deveni pământiu de furie.

— Cine este Fratele nostru de la Lisabona în momentul de faţă? îl întrebă Ned uşor, ca o briză de vară.

Apoi îi telefona bătrânului Palfrey, alias Harry, şi-i ceru să fie permanent la dispoziţie, ceea ce, aşa cum ar fi spus Hannah, era un mod elegant de a califica situaţia mea.

 

Barley stătea la bar,