când Merridew intră şi dădu peste el. Cocoţat pe un taburet, ţinea în gura mare un discurs despre natura umană unui maior de artilerie expatriat, îmbibat de alcool, pe nume Graves: maiorul Arthur Winslow Graves, înregistrat mai târziu în dosarul alb drept contactul lui Barley, singura glorie despre care n-avea să ştie niciodată. Din uşa deschisă, care dădea într-un patio, se vedea spatele înalt şi flexibil al lui Barley, aşa că Merridew, un bărbat gras, de vreo treizeci de ani, reuşi să-şi tragă sufletul înainte de a spune ce avea de spus. Alergase după Barley jumătate din zi, ajungând totdeauna după plecarea lui dintr-un loc sau altul, şi fiecare eşec îl înfuriase din ce în ce mai mult.

La Barley acasă, la vreo cinci minute de mers pe jos de aici, unde o englezoaică cu accent vulgar îi spusese prin deschizătura cutiei de scrisori să se ducă naibii.

La Biblioteca Britanică, unde bibliotecara îl informase că Barley îşi petrecuse după-amiaza cu nasul în cărţi, ceea ce părea să insinueze – cu toate că va nega pe loc în momentul când va fi întrebată direct – că Barley se afla într-o stare avansată de ebrietate.

La sordida taverna în stil Tudor din Estoril, unde Barley şi prietenii lui cinaseră mai mult cu lichide decât cu solide, sub muschetele de plastic, agăţate pe perete, şi părăsiseră zgomotos localul cam cu o jumătate de oră înainte.

Hotelul – prefera să se numească un umil pensio – era o fostă mănăstire, un loc îndrăgit de către englezi. Pentru a ajunge acolo, Merridew fu nevoit să se caţăre pe o scară din pietre de râu, peste care atârnă viţă-de-vie. Ajunse sus şi, după o primă privire precaută, se văzu din nou nevoit să coboare pentru a-i spune lui Brock să fugă – „şi când spun să fugi înseamnă să fugi” – şi să-i telefoneze lui Ned de la cafeneaua din colţ. Apoi fu nevoit să se caţăre din nou; i se tăiase răsuflarea şi era plin de draci, mai mult ca de obicei. Mirosul de gresie umedă şi aroma de cafea proaspăt măcinată se amestecau cu parfumul plantelor de noapte. Merridew nici nu le simţi. I se tăiase răsuflarea. Gâfâitul tramvaielor îndepărtate şi sirenele ambarcaţiunilor formau singurul fond sonor pentru monologul lui Barley. Dar Merridew nu-l sesiză.

— Copilaşii orbi nu pot mesteca, Gravey, bătrânul şi încântătorul meu prieten, îi explica Barley cu răbdare, cu degetul lui arătător lung şi subţire înfipt în buricul maiorului şi cu cotul pe bar, lângă o tablă de şah cu o partidă neterminată. E un lucru demonstrat ştiinţific, Gravey. Copiii orbi trebuie învăţaţi să muşte. Apropie-te. Închide ochii.

Luându-l afectuos de cap pe maior, cu ambele mâini, Barley îl trase către el, îi întredeschise fălcile docile şi îi vârî în gură câteva alune.

— Foarte bine. Şi acum, la comanda mea, mestecă! Mestecă! Atenţie la limbă! Mestecă! Ia-o de la început.

Profitând de acest răgaz, Merridew se hotărî să-şi facă intrarea. Cu un surâs afabil pe buze, îndrăzni să păşească în bar, surprins de a se vedea încadrat de două statui în mărime naturală ale unor mulatre în costume de curte, ce se aflau de o parte şi de alta a uşii. „Păr şaten, ochi verzi, îşi repeta el, ca şi cum ar fi redactat o fişă antropometrică a lui Barley. 1,83 în, bine ras, exprimare fluentă, zvelt, idiosincrasie pentru îmbrăcăminte. Idiosincrasie? Pe dracu’! gândi grăsunul Merridew, suflând din greu în continuare, în timp ce examina jacheta safari de pânză, pantalonii de flanelă gri şi sandalele lui Barley. Ce dracu’ se aşteaptă imbecilii ăia de la Londra să-l vadă purtând într-o noapte fierbinte la Lisabona? Vizon?”

— Scuzaţi-mă, spuse Merridew amabil. Caut de fapt pe cineva. Aţi putea cumva să mă ajutaţi?

— Ceea ce dovedeşte, pe curul bătrânii mele mame, reluă Barley, după ce-l repuse cu grijă pe maior în poziţie verticală, că, aşa cum spune vechiul cântec, deşi marele Manitu ne-a făcut din carne şi oase, e foarte urât să mănânci oameni.

— Vă rog să mă scuzaţi, dar cred că sunteţi domnul Bartholomew Scott Blair, spuse Merridew. Da? Dumneavoastră sunteţi?

Continuând să-l ţină zdravăn pe maior de reverele hainei, pentru a evita un dezastru militar, Barley se întoarse pe jumătate, cu precauţie, pe taburetul său şi-l privi pe Merridew de jos în sus, de la pantofi până la buzele zâmbitoare.

— Numele meu este Merridew, sunt de la ambasadă. Sunt secretar doi comercial. Îmi pare deosebit de rău, dar am primit pe canalele noastre o telegramă foarte urgentă pentru dumneavoastră. Credem că ar trebui să veniţi să luaţi imediat cunoştinţă de ea. Vă deranjează?

Apoi Merridew îşi permise un gest neînţelept, caracteristic oficialilor corpolenţi. Întinse un braţ şi îşi trecu cu demnitate palma cu degetele îndoite pe cap ca şi cum ar fi vrut să se asigure că părul şi chipul se aflau încă la locul lor. Iar acest gest larg, făcut de către un bărbat gras, într-o sală scundă, păru să-i stârnească temeri lui Barley, care în alte condiţii s-ar fi potolit, dar în cazul de faţă deveni deconcertant de treaz.

— Vrei să-mi spui că a murit cineva, bătrâne? întrebă el cu un surâs extrem de crispat, ca un bărbat care se pregăteşte să asculte o glumă proastă.

— O, stimatul meu domn, nu fiţi atât de lugubru. E vorba de o problema comercială, nu de una consulară. Altfel, de ce ar fi fost transmisă prin canalele noastre? răspunse şi încercă să gâlgâie un râs liniştitor.

Dar Barley nu era convins. Nicidecum. Era prada celor mai sumbre presentimente, în ciuda optimismului lui Merridew.

— Şi atunci ce dracu’ încercaţi să-mi spuneţi? întrebă el.

— Nimic, replică Merridew speriat. O telegramă urgentă. N-o puneţi chiar aşa la inimă. O telegramă venită pe canale diplomatice.

— Şi cine zice că e urgentă?

— Nimeni. Nu pot să vă dau detalii în public. E confidenţială. Strict confidenţială.

„Au uitat de ochelarii lui, gândi Merridew, în timp ce-i întorcea privirea lui Barley. Rotunzi, cu rame negre, prea mici pentru ochii lui. Îi lăsă să cadă spre vârful nasului, când urlă la tine. Te ia drept ţintă.”

— N-am ştiut că o datorie cinstită nu poate să aştepte până luni, declară Barley întorcându-se către maior.