Merridew nu era neapărat un om foarte zvelt sau foarte înalt, dar avea forţă. Era isteţ şi, ca orice om gras, avea resurse neaşteptate de indignare pe care era în stare să o facă să se reverse în valuri la momentul oportun.

— Ascultă, Scott Blair, afacerile dumitale nu mă interesează deloc. Îmi face plăcere să ţi-o spun. Nu sunt aprod, nu sunt un simplu mesager. Sunt diplomat şi am o oarecare poziţie. Am pierdut o jumătate de zi umblând aiurea după dumneata, am o maşină şi un asistent care aşteaptă afară, şi am anumite drepturi în privinţa vieţii mele particulare. Îmi pare rău.

Duetul ar fi putut să continue la nesfârşit, dacă maiorul nu şi-ar fi revenit, împotriva tuturor aşteptărilor. Aruncându-şi umerii spre spate, îşi înfipse pumnii în cusătura pantalonilor şi-şi lăsă bărbia în jos, într-un simulacru de respect.

— Ordin din partea Maiestăţii Sale, Barley! lătră el. Ambasada este micul Buckingham local. O invitaţie este un ordin. Nu trebuie s-o insulţi pe Maiestatea Sa.

— Asta nu e Maiestatea Sa, obiectă calm Barley. Nu are coroană pe cap.

Merridew se întrebă dacă nu cumva ar trebui să-l cheme pe Brock în ajutor. Încercă să arboreze un zâmbet persuasiv, dar atenţia lui Barley se aţinti către nişă, unde un vas cu flori uscate ascundea un şemineu gol. Merridew insistă.

— Ce facem? Mergem? spuse el, de parcă s-ar fi adresat unei neveste în întârziere la un dineu.

Privirea năucă a lui Barley rămăsese însă aţintită asupra florilor moarte. Părea să-şi vadă întreaga viaţă în ele, fiecare mişcare greşită, fiecare pas greşit de până astăzi. Când Merridew era gata-gata să-şi piardă orice speranţă, Barley începu să-şi înfunde metodic nimicurile în buzunarele hainei sale, ca şi cum ar fi plecat la un safari: portofelul său jerpelit, plin de cecuri neîncasate şi de cărţi de credit anulate, paşaportul său îmbătrânit de sudoare şi de prea multe călătorii, carnetul şi creionul pe care-l ţinea întotdeauna la îndemână pentru a-şi mâzgăli perlele rare, dictate de înţelepciunea alcoolului, spre a reflecta la ele în momentele de trezie. După ce făcu toate acestea, aruncă pe tejgheaua barului o bancnotă mare, cu indiferenţa celui care nu va mai avea nevoie de bani multă vreme.

— Manuel, condu-l pe domnul maior până la taxi. Asta înseamnă să-l ajuţi să coboare scările, să se aşeze pe bancheta din spate şi să plăteşti şoferul înainte. După ce-ai făcut toate astea, poţi să păstrezi restul. Adio, Gravey! Mulţumesc pentru clipele vesele.

Cădea roua. Luna nouă se odihnea printre stelele umede. Au coborât scara, Merridew în faţă, recomandându-i lui Barley să aibă grijă la trepte. Portul era plin de luminiţe hoinare. O limuzină neagră, cu număr de CD aştepta la bordură. Alături de ea, Brock pândea liniştit din întuneric. O a doua maşină, cu un număr banal, era parcată ceva mai în spate.

— Uite-l pe Eddie, spuse Merridew făcând prezentările. Eddie, îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi! Sper că ai dat acel telefon.

— S-a făcut, spuse Brock.

— Totu-i bine acasă, nu-i aşa, Eddie? Ăi mici s-au culcat şi aşa mai departe? Cucoana nu te-aşteaptă să-ţi dea cu tigaia-n cap, nu-i aşa?

— E-n regulă, mormăi Brock, de parcă i-ar fi spus să tacă din gură.

Barley se aşeză în faţa, cu capul sprijinit de tetieră şi cu ochii închişi. Merridew era la volan. Brock stătea cuminte pe bancheta din spate. Cea de a doua maşină demară încet, aşa cum fac profesioniştii de la filaj.

— Pe drumul ăsta mergeţi de obicei la ambasadă? întrebă Barley, prefăcându-se că moţăie.

— Credinciosul câine de pază a dus telegrama la el acasă, explică Merridew cu multă risipă de vorbe, ca şi cum ar fi avut de răspuns unei întrebări deosebit de pertinente. Poate că nu ştii, dar la sfârşitul săptămânii suntem obligaţi să baricadăm ambasada din cauza irlandezilor. Asta e! Deschise radioul. O femeie cu o voce guturală se tânguia dramatic într-un bocet răscolitor. Fado. Îl ador! Cred că de aceea mă aflu aici. Sunt sigur. Ar trebui să scriu „fado” pe cererile mele adresate Radiodifuziunii. Dădu din mâna libera ca un dirijor. Fado, explică el.

— Voi sunteţi copoii ăia care v-aţi dus la fiică-mea să-i puneţi o mulţime de întrebări tâmpite? întrebă Barley.

— O, noi ne ocupăm doar de treburi comerciale, spuse Merridew continuând să dirijeze cu poftă. Dar în sinea sa era foarte îngrijorat să vadă că Barley nu era un inocent. „Cu cât mai curând va fi în mâinile lor, şi nu în ale mele, cu atât îmi va fi mai bine, gândi el, simţind privirea neîmblânzită a lui Barley fixată pe obrazul său drept. Dacă ăsta este genul de individ la care Centrala este nevoită să recurgă acum, Doamne, păzeşte să fiu numit într-un post acasă.”

Închiriaseră casa din oraş a unui fost membru al Serviciului, un bancher britanic, care mai avea o casă la Cintra. Bătrânul Palfrey făcuse aranjamentul. Voiau să evite sediile oficiale pentru ca ulterior să nu poată fi reţinut nimic împotriva lor. Totuşi, patina anilor şi locul însuşi spuneau foarte multe. Un felinar din fier forjat lumina bolta de la intrare. Dalele de granit fuseseră cioplite ca să nu alunece caii. Merridew sună la uşă. Brock se ţinea aproape, pentru orice eventualitate.

— Bună seara! Intraţi, vă rog, spuse Ned afabil, deschizând uşa enormă, bogat ornamentată.

— Ei bine, eu cred că vă las, nu-i aşa, spuse Merridew. Minunat, teribil, continuă Merridew, acoperindu-şi retragerea către maşină printr-un tir de exclamaţii, înainte ca vreunul să mai aibă timp să-l contrazică.

În timpul acesta, cea de-a doua maşină demară ca un prieten bun, care l-a condus pe celălalt până în pragul uşii, într-o noapte primejdioasă.

O bună bucată de vreme, sub privirile lui Brock, Ned şi Barley se cântăriră din ochi cum o pot face doar englezii care au aceeaşi înălţime, aceeaşi clasă şi aceeaşi formă a capului. Deşi Ned, aparent arhetipul controlului de sine şi al flegmei britanice discrete, se afla din multe puncte de vedere la antipodul lui Barley, şi dacă acesta din urmă era dezinvolt şi osos, cu o faţă care şi în repaos părea hotărâtă să exploreze peste evidenţe, amândoi aveau suficient de multe puncte comune pentru a