se recunoaşte. De dincolo de o uşă închisă se auzea un murmur de voci bărbăteşti, dar Ned se prefăcu că nu le aude. Îl conduse pe Barley de-a lungul culoarului, până la bibliotecă.

— Pe aici, spuse el, lăsându-l pe Brock plantat în vestibul. Cât de beat eşti? îl întrebă el pe Barley, coborând glasul şi întinzându-i un pahar cu apă cu gheaţă.

— Nu sunt beat, spuse Barley. Cine sunt răpitorii mei? Ce se întâmplă?

— Numele meu este Ned. Vreau să fac rectificările necesare. Nu există nici o telegramă, nici o criză în afacerile tale, cel puţin nu mai mare ca de obicei. Nimeni n-a fost răpit. Sunt de la Serviciile de Informaţii Britanice. Aşa sunt şi cei care te aşteaptă în încăperea vecină. Cândva ai cerut să ni te alături. Ai acum ocazia să ne ajuţi.

Se instală tăcerea, iar Ned aşteptă răspunsul lui Barley. Aveau exact aceeaşi vârstă. De douăzeci şi cinci de ani, într-un fel sau altul, Ned îşi declinase funcţia de agent secret britanic unora pe care dorea să-i recruteze. Dar aceasta era prima oară când clientul său nu scotea o vorbă, nu clipea, nu zâmbea, nu făcea un pas înapoi şi nu dădea nici un semn de surprindere.

— Nu ştiu nimic, spuse Barley.

— S-ar putea ca noi să dorim ca tu să descoperi ceva.

— Descoperiţi voi ce aveţi de descoperit!

— Nu putem. Nu fără tine. De aceea suntem aici. Barley se apropie de bibliotecă, lăsă capul într-o parte şi, peste ramele ochelarilor lui rotunzi, se uită la titlurile volumelor, în timp ce îşi bea apa.

— Mai întâi, pretindeţi că sunteţi de la misiunea comercială, iar acum iată-vă spioni, spuse el.

— De ce nu schimbi câteva cuvinte cu ambasadorul?

— E un tâmpit! Am fost la Cambridge cu el. Scoase un volum legat şi examină coperta. Căcaturi, declară el dispreţuitor. Trebuie să fi fost cumpărate cu metrul. Cine-i proprietarul?

— Ambasadorul va confirma cele spuse de mine. Dacă-l întrebi dacă poate să joace o partidă de golf joi, îţi va răspunde că nu înainte de cinci.

— Nu joc golf, spuse Barley, luând un alt volum. De fapt, nu joc nimic. M-am retras din toate jocurile.

— Cu excepţia şahului, îi sugeră Ned, întinzându-i cartea de telefon deschisă. Dând din umeri, Barley formă numărul. Auzi vocea ambasadorului. Zâmbetul lui fu mai curând golănesc, decât uimit.

— Tu eşti, Tubby? Sunt Barley Blair. Ce-ai zice de o mică partidă de golf, joi? Ţi-ar face bine la ficat.

O voce acidă îi răspunse că era ocupat până la orele cinci.

— Cinci nu-mi convine, replică Barley. Am juca pe întuneric… A închis idiotul, se plânse el, agitând receptorul mort.

Apoi văzu mâna lui Ned pe furcă.

— Nu-i o glumă, spuse Ned. E într-adevăr foarte serios. Pierdut din nou în propriile gânduri, Barley puse încet receptorul în furcă.

— Graniţa dintre cu adevărat foarte serios şi cu adevărat foarte caraghios este cu adevărat foarte subţire, remarcă el.

— Păi, s-o trecem atunci, ce zici? spuse Ned.

Discuţia din spatele uşii încetase. Barley apăsă pe clanţă şi intră. Ned îl urmă. Brock rămase în vestibul să păzească uşa. Noi cei de dincolo de uşă ascultaserăm tot la releu.

 

Dacă Barley era curios să ştie ce putea să-l aştepte în această încăpere, aşa eram şi noi. E un joc ciudat să întorci pe faţă şi pe dos viaţa unui om fără să-l cunoşti. Intră încet. Făcu câţiva paşi şi se opri, cu braţele lungi, legănându-se pe lângă trup, în timp ce Ned, la jumătatea drumului spre masă, îi prezenta adunarea compusă exclusiv din bărbaţi.

— El e Clive, acolo e Walter, iar dincolo e Bob. Acesta este Harry. Domnilor, vă rog să faceţi cunoştinţă cu Barley!

Barley de-abia dădu din cap la pronunţarea numelor. Părea să prefere să vadă cu propriii ochi, decât să asculte ceea ce i se spunea.

Mobilierul încărcat şi grămada de plante obişnuite de interior îi stârniră interesul, ca şi portocalul. Atinse un fruct, mângâie o frunză, apoi îşi mirosi delicat degetul mare şi cel arătător, de parcă ar fi vrut să se asigure că erau reale. Fierbea în el o furie reţinută, mai puternică decât dorinţa de a afla cauza. „Furie că a fost deranjat, m-am gândit eu. Că a fost selectat şi că i s-a spus pe nume. Un lucru despre care Hannah spune că mă temeam. Cel mai mult.”

Îmi amintesc că l-am găsit elegant. Nu, Dumnezeu mi-e martor, nu datorită îmbrăcăminţii sale neglijente, ci gesturilor sale şi nobleţei sale discrete. O curtoazie înnăscută, chiar dacă încerca să-i reziste.

— Nu mergeţi până la numele de familie, nu-i aşa? se interesă Barley după ce sfârşi inspectarea camerei.

— Mă tem că nu, spuse Clive.

— Un oarecare domn Rigby i-a făcut o vizită fiicei mele Anthea, săptămâna trecută. Spunea că e inspector de la fisc. O aiureală! Cică voia să corecteze o evaluare eronată. Era unul dintre voi, măi, măscăricilor?

— După descrierea pe care o faci, cred că ai dreptate, replică Clive cu aroganţa unuia care nu-şi bate capul să mintă.

Barley îl studie pe Clive, care deţinea unul dintre acele chipuri englezeşti ce părea să fi fost îmbălsămat de pe vremea când era încă rege-copil, se uită la ochii lui duri şi inteligenţi, impenetrabili, la cenuşiul tenului său. Se întoarse către Walter, atât de rotofei, zbârlit şi amuzat, un fel de Falstaff respins de lumea bună. Iar de la Walter, privirea sa trecu la Bob, remarcându-i alura de patrician, vârsta mai înaintată, bonomia sa, costumul său maro în loc de obişnuitele costume gri sau albastre. Bob stătea tolănit, cu picioarele întinse şi cu braţul trecut peste spatele unui fotoliu, într-o atitudine de proprietar. Din buzunarul de la piept ieşeau nişte ochelari cu rame de aur şi cu jumătăţi de lentile. Tălpile pantofilor săi crăpaţi, din piele de culoarea mahonului, semănau cu nişte fiare de călcat.

— Barley, eu sunt intrusul în această familie, declară Bob foarte în largul lui, cu un pronunţat accent bostonian. Presupun că sunt cel mai în vârstă şi nu vreau să mă aflu aici sub un steag fals. Am cincizeci şi opt de ani, da, da, Doamne ajută, lucrez pentru CIA, care, după cum probabil ştii, îşi are sediul la Langley, în statul Virginia. Am un nume de familie, dar nu vreau să te insult spunându-ţi