unul care ar fi departe de cel adevărat. Ridică o mână cu pete de ficat pentru a-l saluta tacticos. Sunt mândru să te cunosc, Barley! Hai să ne distrăm, să facem treabă bună!

Barley se întoarse către Ned.

— Na, că totuşi chestia e simpatică, spuse el, cu toate că nu cu cine ştie ce entuziasm. Şi care-i destinaţia noastră? Nicaragua? Chile? Salvador? Iran? Dacă vreţi să fie asasinat vreun lider al Lumii a Treia, sunt omul vostru!

— Nu te ambala, i-o reteză Clive, deşi acesta era ultimul lucru de care putea fi acuzat Barley. Suntem tot atât de răi ca şi echipa lui Bob, şi facem aceleaşi lucruri. Doar că noi avem o legislaţie cu privire la păstrarea secretului pe care ei nu o au şi ne aşteptăm să semnezi un angajament în acest sens.

Apoi Clive făcu un semn cu capul în direcţia mea, ceea ce îi atrase, deşi târziu, atenţia lui Barley asupra existenţei mele. Totdeauna încerc să stau puţin deoparte în asemenea ocazii, lucru pe care l-am făcut şi în seara aceea. O veche manie ce-mi rămăsese de la tribunal, presupun. Barley se uită la mine şi, pentru o clipă, am fost deconcertat de sinceritatea de animal a privirii sale. Ea nu corespundea deloc imaginii de om neglijent pe care ne-o făcuserăm despre el. După ce mă studie din cap până în picioare şi văzu nu ştiu ce, se apucă să analizeze şi mai mărunt încăperea.

Era luxoasă, şi probabil credea că proprietarul era Clive. Într-adevăr, era după gustul lui Clive, pentru că acesta aparţinea clasei mijlocii, în sensul că habar n-avea că existau şi gusturi mai rafinate. Era mobilată cu tronuri sculptate şi cu canapele îmbrăcate în creton, şi avea aplice sub formă de lumânări pe pereţi. Masa de şedinţă, în jurul căreia ar fi avut loc toţi semnatarii unei convenţii de armistiţiu, se afla în centrul unei firide înălţate, ornate cu ficuşi arborescenţi, puşi în vaze ca în peştera lui Ali Baba.

— De ce nu te-ai dus la Moscova? întrebă Clive înainte ca Barley să ia loc. Erai aşteptat. Ai închiriat un stand, ţi-ai reţinut locuri la avion şi la hotel. Dar n-ai apărut şi n-ai plătit. În schimb, ai venit la Lisabona cu o femeie. De ce?

— Ai fi vrut să vin cu un bărbat? întrebă Barley. Ce vă pasă vouă şi celor de la CIA dacă mă aflu aici cu o femeie sau cu o raţă sălbatică?

Trase un scaun şi se aşeză, mai mult în semn de protest decât de supunere.

Clive îmi făcu semn cu capul, iar eu mi-am început numărul obişnuit. M-am ridicat în picioare, am înconjurat masa lipsită de noimă şi am pus în faţa lui Barley un exemplar din Legea secretului de stat. Am scos din buzunarul hainei un stilou impresionant şi i l-am întins cu o faţă de înmormântare. Dar ochii săi erau fixaţi către un punct din afara încăperii, lucru pe care şi în această seară, ca şi în lunile care au urmat, am observat că îl făcea adesea. Era modul lui de a privi peste adunarea prezentă, către un teritoriu sumbru al grădinii sale secrete; de a izbucni într-o conversaţie gălăgioasă, ca şi cum ar fi dorit să gonească nişte fantome, pe care numai el le vedea; de a-şi pocni degetele fără motiv, ca şi cum ar fi vrut să spună: „S-a rezolvat, deci”, deşi, aşa cum toată lumea ştia, nimic nu i se propusese de la bun început.

— Ai de gând să semnezi? întreba Clive.

— Şi ce faceţi dacă n-o semnez? şicană Barley.

— Nimic. Pentru că, ţi-o spun acum, oficial, cu martori, că această întrunire şi tot ceea ce se petrece între noi este secret. Harry este avocat.

— Aşa este, spusei eu.

Barley împinse formularul nesemnat peste masă.

— Iar eu îţi spun că, dacă m-apucă, mă urc şi îl scriu pe acoperişul caselor, rosti el tot atât de calm.

Am revenit la locul meu cu superbul stilou în mână.

— Se pare că ai încurcat lucrurile rău de tot la Londra înainte de a pleca, observă Clive, în timp ce punea formularul înapoi în dosar. Datorii peste tot, nimeni nu ştie unde te afli, şiruri de amante înlăcrimate. Încerci să te distrugi sau ce faci?

— Am moştenit o listă editorială romantică, spuse Barley.

— Ce naiba înseamnă asta? zise Clive, fără complexe pentru neştiinţa lui. E vreo găselniţa pentru cărţi porno?

— Bunicul meu şi-a croit drum cu romane pentru servitoare. În zilele lui, oamenii aveau servitoare. Tatăl meu le numea „romane pentru mase” şi a continuat tradiţia.

Doar Bob s-a simţit obligat să spună câteva vorbe de îmbărbătare.

— La naiba, Barley! strigă el. Ce e-n neregulă cu literatura romantică? întrebă el. Oricum e mai bună decât gunoaiele care se pun pe piaţă. Soţia mea citeşte tone din astea. Nu i-au făcut niciun rău niciodată.

— Dacă nu-ţi plac cărţile pe care le publici, de ce nu schimbi genul? întrebă Clive, care nu citea niciodată nimic altceva decât dosarele Serviciului şi presa de dreapta.

— Am un colegiu de redacţie, răspunse el necăjit, ca şi cum i s-ar fi adresat unui copil care te bate la cap. Am un consiliu de administraţie. Am acţionari în familie, am mătuşi. Le plac lucrurile vechi, sigure. Ghidurile de toate felurile. Romanele de amor. Subiecte de actualitate. Păsările Imperiului Britanic. O privire către Bob. CIA văzută din interior.

— De ce nu te-ai dus la târgul audio de la Moscova? repetă Clive.

— Mătuşile au anulat proiectul.

— Vrei sa fii mai clar?

— Mă hotărâsem să lansez firma în afaceri cu casete audio. Familia a descoperit şi a apreciat că nu trebuie s-o fac. Punct.

— Aşa că ai fugit, spuse Clive. Este ceea ce faci tu în mod normal când te contrariază cineva? Poate ne-ai spune mai bine ce-i cu scrisoarea asta? îi sugeră el şi, fără să-l privească pe Barley, o împinse pe masă în direcţia lui Ned.

Nu originalul. Acesta era la Langley. Cercetat pe faţă şi pe dos, de la amprente până la urme ale maladiei legionarilor, cu ajutorul puterii de neînfrânt a tehnologiei. Un facsimil, pregătit în conformitate cu instrucţiunile meticuloase ale lui Ned, până la plicul maro sigilat purtând menţiunea: „Pentru domnul Bartholomew Scott Blair. Personal. Urgent”, scris de mâna Katiei,