apoi deschis cu un coup-papier pentru a dovedi că fusese citit între timp. Clive i-l înmână lui Ned. Ned i-l înmână lui Barley. Walter îşi scărpina chelia cu laba, iar Bob luă o atitudine superioară, de tip simpatic care donase banii. Barley aruncă o privire în direcţia mea, ca şi cum mi-ar fi devenit client. Ce să fac cu asta? întreba el din priviri. Să o citesc sau le-o arunc în faţă? Am rămas, sper, impasibil. Eu nu mai aveam clienţi. Singurul lucru pe care-l aveam era Serviciul.

— Citeşte-o pe îndelete, îl sfătui Ned.

— Ai tot timpul, Barley, nu te grăbi, spuse Bob.

„Oare de câte ori nu citiserăm şi recitiserăm noi toţi aceeaşi scrisoare în timpul ultimei săptămâni? mă întrebam eu, văzându-l pe Barley cum examinează plicul pe faţă şi pe dos, cum îl îndepărtează, cum îl apropie, cu ochelarii săi rotunzi, asemenea unor ochelari de motociclist, ridicaţi pe frunte. Oare câte păreri n-au fost ascultate şi apoi respinse? A fost scrisă în tren, s-au pronunţat şase experţi de la Langley. În pat, au spus alţi trei de la Londra. Pe bancheta din spate a unei maşini. În grabă, în glumă, din dragoste, de frică. De către o femeie, de către un bărbat, spuseseră ei. Autorul este stângaci, dreptaci. E a cuiva care a scris iniţial în alfabetul chirilic, în alfabetul latin, în ambele, în niciunul din ele.”

Şi ca să pună capac acestei comedii, îl consultaseră chiar pe bătrânul Palfrey. „Potrivit legii dreptului de autor, destinatarul este posesorul scrisorii, dar autorul deţine copyright-ul, le-am spus eu. Nu cred că ne va târî cineva în faţa tribunalelor Uniunii Sovietice.” Nu pot să spun dacă părerea mea i-a îngrijorat sau le-a dat un sentiment de uşurare.

— Recunoşti scrisul sau nu? îl întrebă Clive pe Barley.

Introducându-şi degetele lungi în plic, Barley scoase în cele din urmă scrisoarea, dar în silă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie o factură. Apoi făcu o pauză. Îşi scoase ochelarii rotunzi, demodaţi şi-i puse pe masă. Se întoarse odată cu scaunul, departe de ceilalţi şi, în timp ce citea, chipul i se încruntă. După ce parcurse prima pagină se uită la ultima să vadă semnătura. Trecu la pagina a doua şi citi restul scrisorii până la sfârşit. Apoi o reciti de la cap la coadă, de la „Iubitul meu Barley” până la „A ta iubitoare, K”. După aceea, cu gelozie, a strâns scrisoarea cu ambele mâini în poală şi s-a aplecat, ascunzându-ne, voit sau nu, faţa. Bucla de pe frunte îi atârna ca un cârlig, iar rugăciunile sale secrete au rămas ştiute numai de el.

— E sonată, spuse el către întunericul de dedesubt. E absolut sărită de pe fix. Nici măcar n-a fost acolo.

Nimeni nu l-a întrebat cine e ea sau ce înseamnă acolo. Până şi Clive cunoştea valoarea unei tăceri oportune.

— K e iniţiala de la Katia, diminutivul Ekaterinei, presupun, piţigăi Walter după altă aşteptare. Patronimul e Borisovna. Purta un papion pus strâmb, galben, cu motive maro şi oranj.

— Nu cunosc nicio K. Nu cunosc nicio Katia. Nu cunosc nicio Ekaterina, spuse Barley. Borisovna – idem. N-am regulat niciuna din astea, n-am flirtat, n-am cerut-o de nevastă, nu m-am însurat cu ea. N-am întâlnit-o niciodată, după câte mi-aduc aminte. A, ba da!

Aşteptară, aşteptam şi eu; şi am fi aşteptat toată noaptea, fără să scârţâie un scaun, fără să-şi dreagă cineva glasul, în timp ce Barley îşi scotocea memoria în căutarea unei femei pe nume Katia.

— O capră bătrână de la Aurora, reluă Barley. A încercat să-mi paseze nişte gravuri ale unor pictori ruşi. N-am marşat. Mătuşile ar fi sărit în aer.

— Aurora? întrebă Clive, neştiind dacă este un oraş sau o instituţie de stat.

— Editura.

— Îţi aminteşti cum o mai chema?

Barley negă din cap, ţinându-şi în continuare faţa ascunsă.

— Bărboasa, spuse el. Katia Bărboasa. Cincizeci de grade la umbră.

Vocea plină a lui Bob avea un timbru stereofonic şi calitatea de a schimba lucrurile pur şi simplu prin rezonanţă.

— Vrei s-o citeşti cu glas tare, Barley? spuse el cu o gentileţe de vechi camarad din cercetăşie. Poate că asta îţi va putea împrospăta memoria. Nu vrei să încerci, Barley?

Barley în sus, Barley în jos, toată lumea era prietenă cu el, cu excepţia lui Clive, care, după cum mi-amintesc, nu i-a spus niciodată altfel decât Blair.

— Da, este o idee bună. Citeşte-o tare, spuse Clive pe un ton de ordin, iar Barley, spre surpriza mea, o luă într-adevăr ca pe o idee bună. Îndreptându-se în scaun, cu o mişcare suplă, se întoarse în aşa fel încât atât scrisoarea, cât şi faţa lui să fie în lumină. Încruntat în continuare, începu să citească cu voce tare, pe un ton de zeflemea studiată.

— Iubitul meu Barley. Înclină scrisoarea, apoi reluă de unde rămăsese.

 

Iubitul meu Barley. Îţi aminteşti promisiunea pe care mi-ai făcut-o într-o seară, la Peredelkino, când, aşezaţi pe veranda prietenilor noştri, ne-am recitat unul altuia poezii ale unui mare mistic rus îndrăgostit de Anglia? Mi-ai jurat atunci că naţiunilor le vei prefera întotdeauna omenirea şi că, atunci când va veni ziua, vei acţiona ca o fiinţă umană demnă de acest nume.

 

Se opri din nou.

— Nimic din toate astea nu-i adevărat? întrebă Clive.

— Ţi-am spus doar. N-am întâlnit-o în viaţa mea pe această muiere!

Era o virulenţă în negarea lui Barley care nu se simţise până atunci. Parc-ar fi încercat să îndepărteze ceva ameninţător.

 

Aşa că, te rog acum să-ţi ţii promisiunea, dar nu la modul în care mi l-am imaginat în acea seară, când am hotărât să devenim amanţi.

 

— Aiureli, bombăni el. Idioata asta le încurcă pe toate.

 

Te rog să arăţi această carte unor englezi care gândesc ca noi. Public-o pentru mine, folosind argumentele pe care le-ai exprimat cu atâta patimă. Arat-o oamenilor voştri de ştiinţă, artiştilor şi intelectualilor voştri şi spune-le că este prima piatra a unei mari avalanşe şi că vor trebui s-o arunce ei pe cea de-a doua. Spune-le că, dată fiind această nouă deschidere, putem acţiona împreună pentru a distruge distrugerea şi a castra monstrul căruia i-am dat naştere. Întreabă-i ce este mai primejdios pentru omenire: să se conformeze ca un sclav sau să reziste ca un