— Cine naiba e femeia asta? E ţăcănită râu! Amândoi sunt, de altfel.

Lăsând scrisoarea pe masă, Barley se refugie în penumbra din celălalt capăt al încăperii, înjurând printre dinţi şi lovind aerul cu pumnul său drept.

— Da’ ce dracu’ vrea femeia asta? spuse el iritat. Amestecă două poveşti care n-au nicio legătura una cu alta. Oricum, unde e cartea?

Îşi reaminti de prezenţa noastră şi se întoarse cu faţa la noi.

— Cartea este la loc sigur, spuse Clive, privindu-mă pieziş.

— Unde e, vă rog? Îmi aparţine.

— Ne gândeam că aparţinea, mai curând era a prietenului ei, spuse Clive.

— Mi-a fost încredinţată. Aţi văzut ce scria el. Sunt editorul lui. E a mea. N-aveţi niciun drept asupra ei.

S-a vârât exact acolo unde intenţionam să-l aducem noi, dar Clive nu întârzie să-l distragă.

— El? repetă Clive. Vrei să spui că ea, Katia, e bărbat? De ce spui el? Dacă vrei să ştii, ne derutezi. Eşti un personaj derutant.

Mă aşteptasem la o explozie, dar mai devreme. Simţisem că docilitatea lui Barley nu era decât un armistiţiu, şi nu o victorie, şi că, de fiecare dată când Clive încerca să-l ţină în hăţuri, îl aducea mai aproape de revoltă. Aşa că, atunci când Barley se apropie cu paşi repezi de masă, aplecându-se peste ea şi ridicând mâinile cu palmele deschise, ca un gest de neputinţă, nu mă aşteptam să-i ofere lui Clive un răspuns gândit la întrebări. Dar nici nu luasem în calcul violenţa exploziei sale.

— N-ai niciun fel de drept, urlă Barley sub nasul lui Clive, plesnind masa atât de tare cu palmele încât hârtiile din faţa mea zbură în sus şi-n jos. Brock năvăli în cameră. Ned îi ordonă să se ducă la locul lui. E manuscrisul meu! Adresat mie de către autorul meu! Pentru a fi citit de mine, când îmi convine mie! N-aveţi niciun drept să mi-l furaţi, să-l citiţi sau să-l păstraţi. Aşa că daţi-mi cartea şi căraţi-vă acasă, în insula voastră împuţită! Smuci braţul în direcţia lui Bob şi adăugă: Şi luaţi-l cu voi şi pe guru ăsta din Boston.

— E insula noastră, îi reaminti Clive. Cartea, aşa cum o numeşti, nu este deloc o carte şi nici tu, nici noi nu avem niciun drept asupra ei, continuă el glacial şi cu rea-credinţă. Pe mine nu mă interesează preţioasa ta etică editorială. Şi pe nimeni de aici. Tot ceea ce ştim este că manuscrisul respectiv conţine secrete militare privind Uniunea Sovietică, care, presupunând că sunt adevărate, sunt vitale pentru apărarea Occidentului… în emisfera căruia te afli, dacă nu mă înşel, slavă Domnului. Ce-ai face în locul nostru? Ai ignora-o? Ai arunca-o în apa mării? Sau ai încerca să afli cum de a ajuns să fie adresată unui editor englez în declin?

— Vrea să fie publicată! De mine! Nu să fie ascunsă în camerele voastre blindate.

— Fie, spuse Clive, aruncându-mi din nou o privire.

— Manuscrisul a fost în mod oficial depus şi clasificat ultrasecret, i-am spus. Este supus aceloraşi restricţii ca şi această întâlnire. Ba chiar mai mult.

Bătrânul meu profesor de drept cred că se întorcea în mormânt şi mă tem că nu pentru prima oară. Dar este întotdeauna minunat ce poate realiza un jurist într-o adunare de indivizi care habar n-au de drept.

Tăcerea dură exact un minut şi paisprezece secunde, aşa cum reiese din înregistrare. Ned o cronometră când se întoarse la Casa Rusia. Aşteptase acest moment cu o deosebită nerăbdare, dar încă se mai temea totuşi că era vorba despre una dintre acele defecţiuni tehnice înnebunitoare, care par să se producă întotdeauna în momente cruciale. Dar când ascultă mai bine, prinse zgomotul îndepărtat al unui motor de maşină şi râsul unei fetiţe ce se auzeau prin fereastră. Pentru că Barley, în momentul acela, trăsese draperiile şi privea în jos, către scuar. Timp de un minut şi paisprezece secunde, deci, am urmărit spatele ciudat de suplu al lui Barley, profilându-se pe cerul întunecat al Lisabonei. Apoi s-a auzit pe bandă un zgomot îngrozitor, ca de geamuri sparte, urmat de gâlgâitul unui şuvoi de benzină şi ai fi putut presupune că Barley îşi plănuise ieşirea întârziată luând după el farfuriile ornamentale portugheze de pe perete şi vasele cu flori veştejite. De fapt, întregul vacarm nu se datora decât faptului că Barley, descoperind măsuţa cu băuturi, aruncă trei cuburi de gheaţă într-un pahar de cristal şi turnă peste ele câteva degete de scotch, făcând aceasta la vreo cinci centimetri depărtare de microfonul pe care Brock, cu excesul de precauţie care-l caracterizează, îl ascunsese într-unul din compartimentele mesei bogat ornamentate.

Îşi stabilise tabăra la celălalt capăt al camerei, pe un scaun tare de şcoală, cât se putea de departe de noi. Stătea cocoţat, doar pe jumătate întors către noi, aplecat deasupra paharului de whisky, pe care îl ţinea cu ambele mâini, privindu-l ca un mare gânditor sau cel puţin ca un gânditor solitar. Îşi vorbea sieşi, nu nouă, pe un ton emfatic şi incisiv, nemişcându-se decât pentru a mai sorbi o înghiţitură din pahar sau pentru a pleca fruntea ca să sublinieze un detaliu personal, de obicei obscur, al relatării sale. Se exprima cu acel amestec de pedanterie şi neîncredere la care recurg oamenii în reconstituirea unui episod dramatic, cum ar fi o moarte sau un accident rutier: deci, eu eram aici, dumneata erai dincolo, iar celălalt tip venea de acolo.

— Era la târgul de carte de la Moscova. Într-o duminică. Nu duminica dinainte, ci duminica de după, spuse el.

— Septembrie, îi suflă Ned, iar Barley întoarse capul spre el şi murmură „Mulţumesc”, ca şi cum era cu adevărat recunoscător pentru ajutorul primit. Apoi strâmbă din nas, se jucă nervos cu ochelarii şi reîncepu: Eram sleiţi, spuse el. Majoritatea expozanţilor îşi făcuseră bagajele de vineri. Ne mai învârteam pe acolo doar o mână de oameni. Cei care aveam contracte de pus la punct sau care nu aveam vreun motiv special să plecăm acasă în grabă.

Era fascinant şi domina centrul scenei. Îţi venea greu să nu te ataşezi de el, înfipt acolo în singurătatea sa.