— Ne-am îmbătat sâmbătă noaptea, iar duminică ne-am dus toţi la Peredelkino cu maşina lui Jumbo. Părea din nou că trebuie să îşi aducă aminte că avea un auditoriu. Peredelkino este satul scriitorilor sovietici, spuse, ca şi cum nimeni nu auzise de el. Li se repartizează câte o dacha atâta vreme cât se poartă cum trebuie. Uniunea Scriitorilor administrează satul şi nu-i acceptă decât pe membrii ei, hotărând cine primeşte o dacha, cine scrie mai bine în închisoare, cine nu scrie deloc.

— Cine este Jumbo? interveni Ned, contrar obiceiului său.

— Jumbo Oliphant. Peter Oliphant, preşedinte al editurii. Lupus Books. Fascist scoţian în ilegalitate. Mare sculă la francmasoni. Îşi închipuie că se află pe o lungime de undă specială cu sovieticii. Carte de credit de aur. Amintindu-şi de Bob, întoarse capul către acesta şi continuă: Nu American Express, o carte de credit de aur pentru târgul de la Moscova, pe care i-au strecurat-o organizatorii ruşi, dovedind că ar fi o persoană importantă. Are drept la maşină gratuită, interpret gratuit, hotel gratuit, icre negre gratuite. Jumbo s-a născut cu o carte de aur în dinţi.

Bob arboră un zâmbet cam larg pentru a-i arăta că n-a luat în nume de rău bancul. Era un băiat cu o inimă mare, fapt remarcat de către Barley. Mi-a făcut impresia că Barley aparţinea acelei categorii de oameni de care nu se pot ascunde naturile fericite, tot astfel cum nici el nu-şi putea disimula propria accesibilitate.

— Iată-ne deci pe toţi plecaţi, reluă Barley, căzând din nou în reverie. Oliphant de la Lupus, Emery de la Bodley Head. O tipă de la Penguin, nu-mi pot aminti numele ei. Ba da. Magda. Cum naiba aş putea uita o Magda? Şi Blair de la A & B. Călătorind ca nişte nababi în limuzina aia tâmpită a lui Jumbo, continuă Barley, aruncând fraze scurte ca pe nişte haine vechi din cutia memoriei sale. O maşină obişnuită nu era destul de bună pentru Jumbo al nostru, trebuia neapărat să fie o namilă din aia de Ceaika, cu perdeluţe de dormitor, fără frâne şi cu o gorilă căreia îi puţea gura pe post de şofer. Ideea era să ne ducem să vedem dacha lui Pasternak. Se zvonea că va fi declarată muzeu, dar, după alţii, cică nenorociţii ăia aveau de gând să o dărâme. Poate că şi mormântul său. La început, Jumbo Oliphant nu ştia cine a fost Pasternak, Magda însă a şoptit: „Jivago”, iar Jumbo văzuse filmul, a spus Barley. N-aveau de ce să se grăbească. Tot ceea ce doreau era puţină plimbare şi o gură de aer de ţară. Şoferul lui Jumbo, însă, a luat-o pe banda specială, rezervată oficialilor, care circulau în Ceaika şi nu ţineau cont de nimeni şi de nimic, aşa că au parcurs traseul în fix douăzeci de secunde în loc de o oră, au parcat într-o băltoacă, s-au bălăcit până la cimitir, tremurând şi mulţumind lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţă. Cimitirul se află pe o coasta de deal, printre o mulţime de copaci. Şoferul a rămas în maşină. Ploua. Nu prea tare, dar nu voia să-şi strice costumul lui oribil. Făcu o pauză, gândindu-se la şofer. Un maimuţoi nebun, bombăni el.

Aveam însă impresia că Barley se ocăra pe sine, şi nu pe şofer. Mi se părea că din Barley răsuna un întreg cor autoacuzator şi mă întrebam dacă îl aud şi ceilalţi. În el sălăşluiau nişte oameni care realmente îl înnebuneau.

— Ca un făcut, explică Barley, nimerisem o zi în care masele eliberate făcuseră o ieşire în forţă. În trecut, spuse el, ori de câte ori am fost aici, nu se zărea nici ţipenie de om. Doar mormintele împrejmuite cu gărduleţe şi copacii ce te înfiorau. Dar în acea duminică de septembrie, cu miresmele necunoscute ale libertăţii plutind în aer, erau vreo două sute de fani înghesuiţi în jurul mormântului, iar când am plecat noi de acolo numărul acestora crescuse. Mormântul era acoperit până la genunchi cu buchete de flori, şi se adăugau mereu altele. Vizitatorii îşi treceau buchetele din mână în mână, peste capete, pentru a le depune în vârful grămezii.

Apoi au început recitările. Un tip scund a citit o poezie, iar o fată corpolentă a citit proză. În momentul acela a trecut o nenorocită de avionetă deasupra capetelor noastre atât de jos, încât nu s-a mai auzit nimic. A trecut încă o dată şi încă o dată. Vrrr, vrrr! urlă Barley, bătând aerul cu pumnul înainte şi înapoi. Vâj, vâj! gemu el nazal, cu scârbă.

Avioneta însă n-a putut să potolească entuziasmul mulţimii, după cum nici ploaia n-a putut. Cineva a început să cânte, cei care căscau gura au reluat refrenul, ambianţa a devenit sărbătorească. În cele din urmă, avioneta s-a îndepărtat, probabil pentru că rămăsese fără carburant. Dar nu aceasta a fost impresia noastră. Am avut mai curând sentimentul că vocile care se înălţau l-au gonit pe porcul acela de pe cer.

Cântecul s-a înteţit, a devenit mai profund, mai mistic. Barley ştia vreo trei vorbe pe ruseşte, ceilalţi nici atât. Dar acest lucru nu i-a împiedicat să se alăture corului. Nu a împiedicat-o pe Magda să plângă până i-au secat lacrimile sau pe Jumbo Oliphant, coborând dealul, să se jure faţă de Dumnezeu, printre nodurile din gât, că va publica fiecare vorbuliţă scrisă de către Pasternak, nu numai volumul după care s-a făcut filmul, ci tot ce a scris, aşa să-l ajute Cel de Sus, şi că va subvenţiona totul din propriul buzunar, de îndată ce se va reîntoarce în castelul său întunecat din regiunea docurilor.

— Jumbo avea aceste elanuri de entuziasm, explică Barley cu un zâmbet dezarmant, întorcându-se către auditoriul său, dar în special către Ned. Câteodată îl ţin minute în şir.

Făcu o pauză, se încruntă din nou şi îşi scoase ciudaţii săi ochelari rotunzi, care par mai curând să-l incomodeze decât să-l ajute, se uită la noi, la fiecare pe rând, ca şi cum ar fi