— Ce inel? a întrebat ea. Uitase, şi Ştefan o privi o clipă derutat. I-a adus aminte: maşina cu care ai fi putut veni în pădure, şi care ar fi putut dispare… Cheile de la geamantane s-ar fi aflat prinse în acelaşi inel, alături de cheile maşinii, şi aşa cum îi spusese atunci, inelul l-ar fi păstrat el. (Dar nu i-a spus mai mult. Nu i-a povestit scena finală, scena de la miezul nopţii, aşa cum o văzuse el.

  — E straniu! o auzise el exclamând.

  Şi totuşi aici am lăsat-o. Maşina mea, vreau să spun… îmi aduc foarte bine aminte că aici am lăsat-o…

  — Eşti sigură că ai venit cu ea? o întrebase el în glumă. O vedea cum îl priveşte cu o stăpânită enervare, cum caută ceva în poşetă şi-i întinde un inel cu chei.

  — Poftim! spunea ea. Iată cheile!… Era un inel de metal, fără luciu, cu o cheie yale şi alte câteva cheiţe; cheiţele de la geamantane. Ştefan îl lua cu o neînţeleasă, ascunsă bucurie, şi îl privea câteva clipe, foarte emoţionat…)

  — Parcă-l văd, continuase el. Un inel de metal, fără luciu, cu o cheie yale şi alte câteva cheiţe. Cheiţele de la geamantane…

  Ea îl privise din nou, cu seriozitate, apoi izbucni deodată în râs.

  — Ştii că începi să mă interesezi?! îi spuse.

  — Cine bate, domnule, aşa întruna?! se auzi dintr-o dată glasul lui Daniil. Deschisese uşa şi strigase din prag, adresându-se către fundul coridorului.

  Dar nu-i răspunse nimeni. Ciocăniturile amuţiră.

  — E cineva acolo?! strigă din nou Daniil. Căutaţi pe cineva?!

  — Ar trebui să se cheme portarul, strigă Vădastra din camera lui. Ştefan zâmbi în întuneric.

  — Ştii că începi să mă interesezi?! repetase ea.

  Dacă n-ai fi fost căsătorit, aş fi făcut, poate, o pasiune pentru dumneata. Dar am să-i scriu Valkiriei despre dumneata. Valkiria este o fostă colegă de-a mea de la Lausanne. Am poreclit-o aşa pentru că e blondă, grasă şi cântă. Dar eşti genul ei. Ea, Valkiria, e romantică şi spiritualistă. Doar că eşti cam prea robust pentru ea. Dacă ai fi fost mai slab, mai întristat, aproape tuberculos, sunt sigură că ar fi venit la Bucureşti, să-ţi cânte…

  Se oprise o clipă, şi-şi trecu mâna prin bucle.

  — Şi totuşi, eşti prost crescut, adăugase. Aş fi putut să mă supăr. Credeam că m-ai acostat ca să-mi faci curte. Dar acum înţeleg că m-ai acostat pentru că credeai că am maşină şi ai fi vrut să vezi cum aş fi recţionat dacă mi-ar fi dispărut maşina… Să-ţi spun eu cum aş fi reacţionat: aş fi anunţat imediat Prefectura poliţiei…

  Îl auzi deodată pe Vădastra vorbind singur:

  — Parcă ce poate să-mi facă?! Am păstrat toate chitanţele; odată trei, şi odată trei, şi odată şase. Total 12 000 de lei. Dacă spune ceva, o distrug! Mă duc la şef, şi o dă afară în 24 de ceasuri…

  Nu se mai auzeau ciocăniturile. Ştefan deschise ochii şi aşteptă aşa mult timp, în întuneric: nu se mai auzeau. îi era încă foarte cald. Dar parcă totul era altfel, acum, în odaie, în aerul nopţii calde care intra leneş pe fereastră, parcă totul era schimbat.

  Odată, de mult, voise s-o întrebe pe Ioana dacă ea, care i-a iubit pe amândoi, şi în acelaşi timp, a ghicit atunci ceva schimbat în jurul ei, dacă lumea rămăsese aceeaşi pentru ea, aceeaşi ca mai înainte. Dar nu îndrăznise s-o întrebe. Aproape că nu-i vorbea Ioanei de presimţirile şi reveriile lui, de dorinţele lui ascunse, îi vorbea din când în când despre Timp şi despre posibilităţile deschise, dar nu îndrăznise niciodată să-i spună că dorinţa lui secretă era de a deveni sfânt, de a putea iubi pe toţi oamenii cu aceeaşi intensitate.

  — Am să-ţi destăinuiesc ceva, spusese atunci Ilenei, în pădure. Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar dumitale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta acum cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe…

  — Ce trebuie să caut?! îl întrebase Ileana.

  — Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul dumitale: ţi se fac din toate părţile semne. încrede-te în semne. Urmăreşte-le…

  Sări brusc din pat şi din câţiva paşi ajunse în faţa rafturilor cu cărţi, îngenunche şi începu să bâjbâie cu mâna înapoia cărţilor ultimului raft. După câteva lungi secunde găsi mănuşile şi le scoase cu mare grijă. Le simţea, prin întuneric, uscate, murdare, pline de praf. „Aproape sigur că nu sunt ale ei”, îşi spuse ridicându-se în picioare. Atunci îşi dete seama că e gol; îşi simţea corpul fierbinte, jilav. începu să se îmbrace repede. Cred că o să avem un copiii o auzi din nou pe Ioana, dar continuă să se îmbrace, nervos, aproape tremurând. Când aprinse lumina, privi cu mare atenţie mănuşile. Erau prăfuie, ciuruite de molii. „Nu sunt ale ei, îşi repeta întruna, dar trebuie să i le dau.” îşi luă haina şi fără să şi-o îmbrace, ieşi din odaie.

  — Dumneavoastră aţi auzit ceva?! îi tăie drumul portarul când ajunse la capătul scărilor. A fost un domn care a bătut la toate uşile. L-aţi auzit?

  — La mine n-a fost, răspunse repede Ştefan.

  — Dacă e tot ăla de astă-iarnă, îl ştiu eu cine e, vorbi portarul. E un adventist. Vinde Biblii. A mai fost odată pe-aici, dar l-am simţit de cum a intrat. Căutaţi pe cineva?