În acest moment chiar, Ileana ar putea fi pe punctul de plecare. S-ar putea, bunăoară, că acum, când el asculta pe portar, Ileana să încuie uşa de la intrare, să traverseze cei câţiva metri de grădiniţă cu pietriş din faţa casei şi să se pregătească să se urce în taxiul care o aşteaptă la poartă. Ştefan grăbi pasul şi o dată trecut de colţul străzii, începu să alerge, ţinându-şi strâns haina sub braţ. „Probabil că pleacă la moşie”, înţelese el. (Şi era totuşi obsedat de acea întrebare absurdă:…

  — Dar cum au putut închide geamantanele?) Inima începu să i se bată cu putere. Făcu semn unui taxi şi dădu adresa din strada Batistei.

  — Cât poţi de repede, adăugă el plecându-se către şofer.

  Văzu de departe casa adormită în întuneric. Când taxiul se opri în dreptul numărului 27, îl lovi mirosul de mixandre. O pisică sări chiar atunci de pe zid şi se pierdu nevăzută către fundul curţii. Toate obloanele erau trase. încercă de mai multe ori clanţa, în neştire, apoi se întoarse în maşină şi strigă şoferului:…

  — La Gara de Nord.

  Îşi aminti atunci de un gest al Ilenei pe care nu-l remarcase imediat: ea îşi rezema uneori obrazul pe mâna strânsă pumn, înclinând puţin capul. Era un gest de şcolăriţă, şi Ştefan se întreba de când l-o fi purtând aşa cu ea, prin lume. Probabil că aşa o va regăsi, la fereastra vagonului, privind drept înaintea ei, aşteptându-l. Dar Ştefan află că acceleratul pentru Moldova plecase de două ceasuri. Mai era un tren personal către miezul nopţii. Exact la 23,45, i se spusese la ghişeu. îşi dădu atunci seama că alergase degeaba şi se simţi deodată ridicol. Fără îndoială că Ileana plecase mai demult la moşie. Mai de mult, adică acum o săptămână, o lună, chiar. Greu de crezut că ar fi putut rămâne până la sfârşitul lui august în Bucureşti…

  Când se simţea ridicol, încerca să nu se mai gândească la nimic. Scutură încă o dată mănuşile şi, strângându-le sul, le băgă în buzunarul hainei. O sută de lei, îşi aminti el. A spus şoferul că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. Cred că o să avem un copil! Grăbi deodată pasul. Traversând bulevardul Dinicu Golescu, se auzi strigat din urmă, şi întoarse mirat capul. Era Biriş.

  — Încotro, maestre?! îl întrebă el.

  Îşi ţinea haina atârnată pe umeri; o ţinea cu un deget, de cheotoare. „Are să se rupă, îşi spuse Ştefan. Imposibil să nu se rupă.” Biriş îşi scosese cravata şi îşi descheiase şi gulerul de la cămaşă. Nu era prea înalt şi părea încă tânăr, deşi avea părul rar, fruntea puţin încreţită şi ochii fără nici o sclipire, inexpresivi.

  — Maestre dragă, adăugă el scoborând glasul, ce să-ţi spun, m-ai decepţionat…

  Aşa cum prevăzuse Ştefan, tot gesticulând, cheotoarea se rupse şi haina căzu pe trotuar. Se aplecară amândoi s-o ridice.

  — Dar cred că am avut deja prilejul să vă explic că nu sunt Ciru Partenie, spuse Ştefan.

  — Ştiu, ştiu, îl linişti Biriş bătându-l familiar pe umăr. Dumneata eşti Viziru, te cunosc doar foarte bine. Dar îmi place să vorbesc cu dumneata, aşa, pe un alt plan; impersonal, dacă se poate spune, sublinie el cu emfază cuvântul. Pe planul ideilor… Cum spuneai foarte just în ultimul dumitale articol…

  — Dar tocmai asta îţi spuneam, îl întrerupse Ştefan, că nu sunt Partenie…

  — Ce-are a face?! exclamă puţin plictisit Biriş. Să nu confundăm planurile. Dumneata eşti şi rămâi Viziru – dar discutând idei cu dumneata, dă-mi voie să mă situez pe planul ideilor. Sau nu m-am exprimat destul de clar…?!

  Ştefan zâmbi împăciuitor şi înălţă din umeri. Biriş îl privi lung; apoi îi luă braţul şi îl îndemnă spre o bancă.

  — N-ai vrea să ne aşezăm o clipă aici? Am umblat teribil de mult astăzi. Mă simt cam obosit…

  Se aşezară amândoi, şi Biriş începu să caute, fără grabă, prin toate buzunarele, pachetul cu ţigări. îşi alese o ţigară, apoi îşi trecu încet mâna pe frunte.

  — Mă întreb dacă nu cumva am avut o insolaţie, spuse el cu oarecare timiditate. A fost teribil de cald azi…

  Îi era peste putinţă să înţeleagă cum de nu i-a mai telefonat. Ultima oară a fost… Cred că o să avem un copil! Fusese o zi tot atât de fierbinte, apăsătoare, şi alergase de-a dreptul sub duş. Biriş îşi aprinse ţigara, se înecă de la primul fum şi începu să tuşească.

  — Dar în fond, începu el după ce-şi găsise batista şi scuipase, să nu crezi că, o singură clipă măcar, te-am confundat cu Ciru Partenie. Nu, ferească Dumnezeu!… Doar că mie îmi place să vorbesc direct cu omul ale cărui idei le discut. Bunăoară, în cazul dumitale; când te-am văzut, mi-am adus aminte de articolul lui Partenie; foarte inteligent, foarte amuzant, dar nu trage nici o concluzie. Cum îţi mai spuneam şi atunci: omul ăsta se grăbeşte, parcă tot i-ar fi teamă că n-o să mai aibă timp să spună ce are de spus.

  Îi spusese asta pe Bucegi, la Cheile Tătarului. Acolo, pe piatra pe care se odihneau, soarele apunea mai târziu. „Partenie vrea să şi trăiască, şi să şi scrie. Dar asta nu se poate, spunea Biriş. Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te împiedică să trăieşti. Nu orice muncă te confiscă pe dinlăuntru. Poţi încărca o vagonetă cu cărbuni, sau poţi semna hârtii administrative, şi mintea îţi aleargă liberă. Timpul dumitale interior, singurul care contează, îţi aparţine. Poţi munci visând, sau amintindu-ţi, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocaţii, şi în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv. Numai actul creaţiei îţi cere această jertfă… Putem să mergem, adăugase el târziu. A apus şi aici soarele.”

  — Pleca de la