secrete.“ „Bine“, a spus el (rămânea calm, nu se enerva), „dar dumneavoastră nu sunteţi patriot, nu vă iubiţi ţara?“. „Sigur că da, dar la mine această iubire se manifestă altfel.“ Pârvu a ridicat din sprâncene. „Da, eu sunt ofiţer de rezervă. Dacă o să fie un război, o să lupt.“

Nu ştiu dacă m-a socotit mai mult idiot sau mai mult cinic. Şi-a luat politicos rămas bun, dar dorea să ne mai vedem o dată. Eram conştient că acum eu conduceam jocul: „Să ne revedem? De ce nu?“.

Ipoteza mea e că ei voiau să penetreze cercul de la Paris (Ioneştii, Ieruncii etc.), dar nu voiau să se deconspire înainte de-a mă recruta. Refuzul meu îi lăsa dezarmaţi. Aşa se explica faptul că nu-mi pomeniseră vreun nume propriu, că nu-mi vorbiseră decât în termeni generici despre „străini“.

Eram satisfăcut. Acasă i-am povestit Ioanei că învinsesem diavolul şi am primit felicitările cuvenite.

Ne-am reîntâlnit. Mi-a propus să vin la ora prânzului într-un restaurant, o cârciumă socialistă destul de infectă din Piaţa Rosetti. Era oare o tentativă să mă compromită, să fiu văzut împreună cu el? Sau pur şi simplu, ca oricărui bun funcţionar român, îi era lene să bată drumul până la spital, la periferia oraşului? Am băut o bere; am plătit eu (doar nu era să mă las plătit de el, iar între români nu se plăteşte nemţeşte). I-am repetat că nu, reluând argumentul cu patriotismul etc. Vorbeam absolut liber, fără să-mi pese de cei din jur, dar el, jenat, de câteva ori, mi-a spus să nu vorbesc aşa de tare, că-l deconspir... Bine, a spus în cele din urmă (pentru prima dată era puţin enervat), a înţeles, nu mai insistă, va trebui totuşi să ne revedem o dată. Să semnez un document, că nu voi relata nimănui.

Oare-i zdrobisem cariera lui Pârvu? Mai târziu, am aflat dintr-un interviu al unui fost obersecurist, colonelul Merce, că era foarte rău văzut la ei să pierzi, să primeşti un refuz. Însemna că nu ai pregătit destul cazul. Că ai fost sau prea superficial, sau nu îndeajuns de convingător. Teoretic, reţeaua de informatori era strict secretă. Dar, în cazul unui refuz, ea era dată în vileag fără rezultat concret.

A venit şi a treia convocare. De data asta, chiar într-un sediu al lor, în strada Dobrogeanu-Gherea, într-o fostă prăvălie cu vitrinele spoite. De data asta, mai era un participant la dialog, maiorul nu-ştiu-cum. M-au aşezat cu spatele la zid, în stil de interogatoriu, să nu cumva să evadez. Mă aşteptam la ameninţări, la şantaje... nimic! Pârvu tăcea culpabilizat, maiorul, care era genul zâmbăreţ, şi-a exprimat doar regretele că n-o să colaborăm. De documentul pe care ar fi trebuit să-l iscălesc (că n-o să destăinui discuţiile noastre) nu s-a mai vorbit. Nici azi nu înţeleg ce rost au avut ultimele două întâlniri. Poate că pur şi simplu erau nişte ageamii.

Chestia a avut şi un epilog comic. Câteva luni după aceea, m-am trezit la spital cu un telefon de la Pârvu, dacă aşa l-o fi chemat. Avea, spunea, un nepot la ţară. Grav bolnav de epilepsie. N-aş vrea să-l văd? Ba da. Şi a venit un adolescent însoţit de mama sa, a doua zi. I-am făcut o reţetă şi au plecat, nu i-am mai văzut. Totul se isprăvea cu un banal favor.

Mult timp, chiar şi începând să scriu aceste pagini, am considerat că refuzul de-a colabora cu ei a fost, dacă nu un triumf, cel puţin o victorie modestă.

În ultima vreme, s-a scris, s-a povestit despre atâtea tentative de recrutare. Atacuri asupra unor oameni tineri, fără relaţii, dezarmaţi, şantajabili, terorizaţi, loviţi. Desigur, fiecare caută să se apere cât mai bine, pune în lumină (când nu confabulează – dar cine poate şti?) circumstanţele atenuante. Îşi construieşte o apărare cât mai valabilă. Eu eram în mijlocul societăţii, protejat de reputaţia mea şi a familiei mele, un om cu o mulţime de relaţii în ţară şi în străinătate.

Dacă aş fi cedat, aş fi fost într-adevăr demn de dispreţ. Necedând, îmi făcusem datoria. Atât şi nimic mai mult.

Însă pe mine povestea mă cutremurase. Altădată, întâlnirea cu profesorul P.P., previziunea lui, „Până acum am alergat noi după dumneata; de acum încolo o să alergi dumneata după noi“, mă tonificase, mă îndârjise să rezist, să trăiesc după legea mea. Acum, intrarea în scenă a lui Pârvu avusese darul să mă rearunce în melancolie. Un sentiment curios, nemaiîntâlnit mă încerca: acela că România nu mai era ţara mea. Dar cum se făcea asta? Nu pot să răspund în termeni raţionali, precişi. Peisajul nu se schimbase, regăseam aceleaşi culori ale anotimpurilor, aceleaşi peisaje dulci. Oamenii obişnuiţi nu erau nici mai răi, nici mai buni. Aceeaşi mizerie blândă, aceeaşi toleranţă faţă de ticăloşie. În ceea ce mă privea direct, oamenii mă tratau la fel, cu un amestec de respect datorat funcţiei mele, iar cei ce-mi cunoşteau familia mă situau în seria generaţiilor, pe mine ca şi pe copiii mei. Eram perfect conştient că în nici un loc din lume nu aş fi regăsit acelaşi sentiment de neînstrăinare. Cu toate astea, după tentativa de recrutare în slujba Organelor, ceva se schimbase pentru mine în mod hotărâtor. Parcă între mine şi ţară se aşezase un văl. Chipul ei era acelaşi, dar lumina pe care o reflecta era slabă, crepusculară. Această stare pe care nu sunt capabil s-o explic mai convingător se vedea pe chipul meu, am probe că era aşa. Odată, un coleg, Hanganu, m-a întâlnit în curtea spitalului. „Ce se întâmplă cu tine“, mi-a spus, „ai un aer de călător, de străin“... Da, îmi dădeam seama, eu, psihiatrul: eram alienat. Pentru Marx, omul se aliena de esenţa lui prin faptul că