sistemul capitalist îi răpea cea mai mare parte a produsului muncii. Eu descoperisem că fenomenul se repeta şi în socialism, unde, sub pretextul falacios al „proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie“, insul era tot atât de înstrăinat faţă de rezultatele activităţii lui. Între alienarea socială şi alienarea mintală trebuie să fi fost o legătură; îi cunoscusem pe „neurastenici“, acea categorie de oameni care făceau din zi noapte, se plimbau ca nişte strigoi într-o lume pe care propaganda o dădea drept a lor, dar care, de fapt, le scăpa cu totul. Şi petreceau nopţi insomniace, nereuşind să se desprindă de apăsătoarea realitate. Între alienarea socială şi alienarea mintală exista o relaţie, cine s-ar fi putut îndoi (deşi psihiatria oficială se interesase prea puţin de asta)? Eu nu mă refugiasem, printr-un capriciu al codului meu genetic, în neurastenie, dar, brusc, începusem să mă simt ca neaparţinând acestei mici lumi româneşti, a cărei coproprietate nu ar fi trebuit să-mi scape. Singura pe veci cu adevărat a mea. Şi singura, prin urmare, care îmi putea fi furată, de vreme ce numai ce e al tău îţi poate fi răpit. Da, ăsta era cuvântul! Ţara furată!

Desigur, cunoşteam existenţa informatorilor. Era secretul cel mai bine păzit al Republicii şi secretul lui Polişinel. Turnătorii erau cunoscuţi, se ştia cine erau (deşi, recunosc, viitorul avea să-mi rezerve câteva surprize). Lumea nu prea se ferea de ei, făceau parte din peisaj. Profilul lor era clar. Securitatea recruta tocmai printre aceia care, din diverse motive, se ţinuseră sau fuseseră ţinuţi în afara sferelor Partidului: independenţii, orgolioşii, credincioşii; poeţii, cei ce revendicau un anumit drept la fantezie; boierii, cei ce reprezentau tradiţia ţării, continuitatea ce acum era negată. Într-un cuvânt, tot ce ieşea din sistemul de omogenizare, atât de bine pus la punct îndeobşte. Faţă de aceştia, Partidul se excita vânătoreşte, asmuţindu-şi asupră-le copoii. Că era sau nu vina ta, că te născuseşi aşa sau voiai să rămâi la fel, credincios ţie însuţi, trebuia să fii cucerit. Să nu mai rămână din tine nici o părticică nemânjită. Şi nimic nemurdărit din corpul societăţii. Pentru asta se desfăşurau comorile subtilităţii poliţiste, arme de subversiune în masă puse la punct de generaţii de copoi perfect dresaţi, perfect ingenioşi. Nu numai la noi. Tehnica de recrutare venea de departe, din ţara celei mai înaintate ştiinţe şi culturi. Era o parte a acelui proiect grandios, niciodată abandonat, de-a trece cu tăvălugul pe societate, transformând-o într-o pastă omogenă care avea cu societatea stratificată – şi, prin aceasta, diversă – din care veneam aceleaşi raporturi ce există între un peşte viu şi o pastă de anchois. O societate bună de întins pe pâine.

Punctul lor de plecare era următorul: aproape toată lumea poate fi coruptă. Prin teroare în primul rând, prin oferirea unor mici avantaje (cât mai mici, dacă ar fi fost mari, ţi-ar fi produs o părere prea bună despre tine şi ei nu voiau asta), prin înfăţişarea inutilităţii rezistenţei. Sistemul apărea atât de coerent, de puternic. Etern. Era o copilărie să rezişti. Sau produsul unui resentiment absurd. Ca de pildă al celor ce aparţineau unor familii persecutate, foşti deţinuţi politici, chiaburi, ofiţeri regali. „Dar“, li se spunea acestora (ei le spuneau), „noi nu mai suntem aceiaşi (sofismul era escamotat, cum n-ar fi putut „noii“ să nu mai fie „aceiaşii“). Prin urmare, nici voi nu mai aveţi dreptul la ţinere de minte. Uitaţi! Veniţi cu noi! Puteţi rămâne originali, diferiţi şi, în acelaşi timp, să ne fiţi de folos, să fiţi de folos ţării (aici, câteva lacrimi pentru ţărişoară)“. Aşa vorbeau şi mulţi găseau că vorbirea asta avea sens.

Mergeam din când în când cu Ioana la Doinaş şi Irinel. Petreceam acolo, în micul lor apartament de lângă Piaţa Unirii, câte o seară, adesea cu Al. Paleologu, cu I. Negoiţescu (despre care am atâtea de povestit), cu Lucian Pintilie, cu Gelu Ionescu. La început, veneau şi Matei Călinescu şi Uca. Ei au plecat în ianuarie 1973 în America. Erau seri agreabile. Irinel pregătea lucruri nemaipomenite, nemaifăcute, plăcinte cu mac, de pildă. Doinaş scotea o formidabilă pălincă de cireşe sălbatice, crescute pe o pantă meridională arădeană, distilată de fratele poetului. Reuşeam să vorbim şi despre altceva decât despre Ceauşescu. Doinaş era admirabil când vorbea despre poezie. Dar într-o seară veni vorba despre altceva. Îl chemaseră undeva, nu mai ştiu unde, poate la Curtea Supremă. Se luase iniţiativa reabilitării sale totale. Asta însemna că, în mod oficial, el nu mai avea să fie considerat fost deţinut politic. Această tinichea îi va fi definitiv desprinsă de coadă. Dar exista şi o consecinţă logică: el, Doinaş, nu mai trebuia în nici o situaţie să se refere la condamnarea sa politică, la anul de închisoare. Era un troc al memoriilor: îţi ofer amnezia mea contra amneziei tale. În felul ăsta, nimeni nu se mai simte vinovat. Nici tu, nici noi. Doinaş spunea că refuzase, e imposibil să-ţi siluieşti astfel memoria, spunea. Să suprimi din biografia ta o perioadă de suferinţă pentru obţinerea unor meschine avantaje administrative.

În această strategie a împăcării generale trebuia înţeleasă şi vasta campanie de recrutare a neconformiştilor-din-varii-motive, a căror reciclare era astfel desăvârşită. Ceauşescu avea o doctrină coerentă, puţin pomenită azi chiar de istorici: trebuia desăvârşit Poporul unic muncitoresc. Să nu mai existe unguri, evrei, români, dar nici foşti burghezi, foşti chiaburi. Numai batalioane disciplinate de muncitori mergând înainte. Pentru asta, paradoxal, o anumită diversitate ireductibilă putea fi tolerată, aşa cum printre găini tolerezi şi câte o bibilică. Dar cu o condiţie totuşi: să servească şi ei la ceva. La construirea acelei societăţi ideale. De pildă, neconformiştii să devină turnători.

Megalomania, gigantismul eului jucau un rol în coruperea indivizilor. Cei care se credeau geniali, care considerau că opera lor justifică orice mijloace erau, din principiu, mai lesne coruptibili.

Nici nu se putea altfel: să nu dai nimic în schimbul dreptului de a-ţi păstra