de aici, încă o dată, pe Morrel, care plângând de bucurie, împărţea strângeri de mâini prieteneşti mulţimii şi mulţumea cu o vagă privire binefăcătorului necunoscut, pe care îl căuta parcă în cer.

"Şi acum, spuse necunoscutul, adio bunătate, omenie, recunoştinţă... Adio tuturor sentimentelor care înfloresc inima... M-am substituit Providenţei pentru a răsplăti pe cei buni... Dumnezeul răzbunător să-mi dea locul său, ca să-i pedepsesc pe cei răi!"

Făcu un semnal şi, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal ca să plece, yachtul porni în larg.

 

 

Capitolul XXXI   Italia ― Simbad marinarul

 

 

Pe la începutul anului 1838 se aflau la Florenţa doi tineri care aparţineau celei mai elegante societăţi din Paris, unul vicontele Albert de Morcerf, altul baronul Franz d'Epinay. Se înţeleseseră că vor petrece carnavalul din anul acela la Roma, unde Franz, care de aproape patru ani trăia în Italia, va servi lui Albert de cicerone.

Dar, pentru că nu este puţin lucru să petreci carnavalul la Roma, în special când nu ţii să te culci în piaţa Poporului sau în Campo-Vaccino, scriseră lui Pastrini, proprietarul hotelului Londra, din piaţa Spaniei, rugându-l să le reţină un apartament confortabil.

Pastrini răspunse că nu mai avea la dispoziţia lor decât două camere şi un cabinet, situate al secondo piano şi că le oferă pentru suma neînsemnată de un ludovic pe zi. Tinerii acceptară, apoi voind să se folosească de timpul care îi rămânea, Albert plecă la Neapole. Franz rămase la Florenţa.

După ce se bucură câtva timp de viaţa oraşului familiei Medici, după ce se plimbă îndelung prin Edenul acela denumit Casinele, după ce fusese primit de amfitrionii admirabili care fac onorurile Florenţei, îi veni gustul ― căci văzuse Corsica, leagănul lui Bonaparte ― să se ducă pe Insula Elba, marele popas al lui Napoleon.

Desprinse deci, într-o seară, o barchetta din veriga de fier care o pecetluia de cheiul portului Livorno, se înfăşură în manta şi spuse marinarilor doar aceste cuvinte: "La insula Elba".

Barca părăsi portul aşa cum pasărea de mare îşi părăseşte cuibul, iar a doua zi îl debarcă pe Franz la Porto Ferrajo.

Franz străbătu insula imperială, după ce călcase toate urmele lăsate de paşii uriaşului şi se îmbarcă la Marciana.

La două ceasuri după ce părăsise ţărmul, el reveni pe uscat, coborând la Pianosa unde îl aşteptau ― i se spunea ― stoluri infinite de potârnichi roşii.

Vânătoarea fu proastă. Franz ucise cu multă trudă câteva potârnichi slăbănoage şi, ca orice vânător care s-a ostenit degeaba, reveni în barca sa, indispus.

— A, dacă Excelenţa voastră ar vrea, îi spuse stăpânul bărcii, ar face o vânătoare frumoasă!

— Unde?

— Vedeţi insula aceea? continuă stăpânul întinzând degetul spre sud şi arătând o formă conică ce ieşea din marea pictată cu cel mai frumos indigo.

— Ei, ce e cu insula aceasta? întrebă Franz.

— E insula Monte-Cristo, răspunse livornezul.

— Dar n-am permisiunea să vânez în insula aceasta.

— Excelenţa voastră n-are nevoie, insula e pustie.

— La naiba, glăsui tânărul, o insulă pustie în mijlocul Mediteranei? Curios lucru!

— Şi natural, Excelenţă. Insula este un banc de stânci iar pe toată întinderea ei nu se găseşte poate un pogon de pământ arabil.

— Şi a cui este insula?

— A Toscanei.

— Ce vânat am să găsesc acolo?

— Mii de capre sălbatice.

— Care trăiesc lingând pietrele, spuse Franz cu un zâmbet neîncrezător.

— Nu, ci păscând buruienile, mirţii, masticii care cresc printre pietre.

— Şi unde am să mă culc?

— În grote sau la bord, înfăşurat în manta. De altminteri, dacă Excelenţa voastră voieşte, vom putea să plecăm îndată după vânătoare; ştiţi că noi putem să vâslim tot aşa de bine noaptea ca şi ziua şi că, în lipsa pânzei, avem lopeţile.

Deoarece îi rămânea încă destul timp lui Franz să-şi găsească tovarăşul şi pentru că nu mai avea motive să ducă grija locuinţei la Roma, acceptă propunerea de a se despăgubi de prima vânătoare.

La răspunsul lui afirmativ, mateloţii schimbară între ei câteva cuvinte pe şoptite.

— Ei, ce s-a întâmplat nou? întrebă el. E vreun obstacol?

— Nu, declară stăpânul; dar suntem datori să înştiinţăm pe Excelenţa voastră că insula e în contumacie.

— Ce înseamnă asta?

— Că, întrucât Monte-Cristo este nelocuită şi serveşte uneori de popas contrabandiştilor şi piraţilor care vin din Corsica, din Sardinia sau din Africa, vom fi siliţi ― dacă vreun semn trădează şederea noastră în insulă ― să facem o carantină de şase zile când ne vom întoarce la Livorno.

— Drace, chestia asta schimbă problema! Şase zile! Exact cât i-a trebuit lui Dumnezeu să zămislească lumea. Este cam mult, copii.

— Dar cine va spune că Excelenţa sa a fost la Monte-Cristo?

— O, eu nu! exclamă Franz.

— Nici noi, spuseră mateloţii.

— În cazul acesta, haidem la Monte-Cristo.

Stăpânul dădu comenzile; îndreptară barca spre insulă şi începură să plutească în direcţia ei.

Franz aşteptă desăvârşirea operaţiei, iar când porniră pe noul drum, când pânza fu umflată de briză, iar cei patru marinari îşi ocupară locurile, ― trei în faţă, unul la cârmă —, reînnodă conversaţia.

— Dragul meu Gaetano, îi spuse el stăpânului, mi-ai spus mi se pare că insula Monte-Cristo servea de refugiu piraţilor, ceea ce cred că formează un altfel de vânat decât caprele.

— Da, Excelenţă şi v-am spus adevărul.

— Ştiam de existenţa contrabandiştilor, dar îmi închipuiam că, după cucerirea Algerului şi nimicirea Regenţei, piraţii nu mai există decât în romanele lui Cooper şi ale căpitanului Marryat.

— Excelenţa voastră se înşeală: cu piraţii este ca şi cu bandiţii care sunt întruna exterminaţi de papa Leon al XII-lea şi care totuşi îi opresc zilnic pe călători până la porţile Romei. N-aţi auzit că, abia acum şase luni, însărcinatul de afaceri al Franţei pe lângă Sfântul Scaun a fost jefuit la cinci sute de paşi de Velletri?

— Ba da.

— Ei bine, dacă Excelenţa voastră ar locui ca noi la Livorno, ar auzi din când în când că un vas mic, încărcat cu mărfuri, sau un yacht englezesc drăguţ, care era aşteptat la Bastia, la Porto Ferrajo sau la Civila-Vecchia nu a sosit, că nu se ştie ce a devenit şi că, fără îndoială, se va fi sfărâmat de vreo stâncă. Stânca pe care a întâlnit-o e o barcă joasă şi strâmtă,