o redută şi că ştii că voi fi ucis, cucerind-o; n-ai să-mi spui ce îmi spuneai adineauri: "Du-te, tată, căci tu dezonorezi rămânând şi e mai bună moartea decât ruşinea".

— Da, da, spuse tânărul, da.

Şi strângându-l convulsiv pe Morrel în braţe:

— Du-te, tată, glăsui el.

Şi dădu buzna din cabinet.

După ce fiul său ieşi, Morrel rămase o clipă în picioare, cu ochii aţintiţi asupra uşii; apoi întinse mâna, găsi şnurul unei sonerii şi sună.

Peste o clipă apăru Coclès.

Nu mai era omul de altădată; ultimele trei zile de încercări îl zdrobiseră. Gândul acesta: Casa Morrel va înceta plăţile, îl încovoia spre pământ mai mult decât l-ar fi copleşit alţi douăzeci de ani.

— Bunul meu Coclès, spuse Morrel cu un accent a cărui expresie n-ar putea fi redată, rămâi în anticameră. Când domnul acela, care a mai venit acum trei luni ― îl ştii, mandatarul casei Thomson şi French va veni, să-l anunţi.

Coclès nu răspunse; făcu un semn din cap, se aşeză în anticameră şi aşteptă.

Morrel recăzu pe scaun; ochii i se îndreptară spre pendulă: îi mai rămâneau şapte minute, atâta tot: acul mergea cu o iuţeală de necrezut, i se părea că îl vede mergând.

Ceea ce se petrecu atunci, în momentul acela suprem, în mintea omului care, tânăr încă, din cauza unui raţionament poate fals, dar cel puţin în aparenţă just, urma să se despartă de tot ce iubea pe lume şi să părăsească viaţa, care avea pentru el toate bucuriile familiei, e cu neputinţă de descris. Ar fi trebuit să-i vezi, ca să-ţi faci o idee, fruntea acoperită de sudoare şi totuşi resemnată, ochii plini de lacrimi şi totuşi înălţaţi la cer.

Acul mergea întruna, pistoalele aşteptau încărcate; întinse mâna, luă unul şi murmură numele fiicei sale.

Lăsă apoi arma mortală jos, luă condeiul şi scrise câteva cuvinte.

I se părea că nu spusese îndeajuns adio, copilei adorate.

Se întoarse apoi spre pendulă; nu mai socotea cu minutul, ci cu secunda.

Reluă arma, întredeschise gura şi-şi fixă ochii asupra acului; apoi tresări la zgomotul pe care îl făcea singur, trăgând cocoşul.

În momentul acela o sudoare mai rece îi trecu pe frunte, o nelinişte mai ucigătoare îi încleştă inima.

Auzi uşa scării scârţâind în ţâţâni; apoi se deschise uşa cabinetului său.

Pendula stătea gata să sune orele 11.

Morrel nu întoarse capul, aştepta cuvintele lui Coclès: "Mandatarul casei Thomson şi French".

Şi apropie arma de gură...

Deodată auzi un strigăt: glasul fiicei sale.

Se întoarse şi o zări pe Julie; pistolul îi scăpă din mâini.

— Tată! exclamă fata cu răsuflarea gâtuită şi aproape moartă de bucurie, eşti salvat!

Şi se aruncă în braţele lui, înălţând în mână o pungă de reţea roşie.

— Salvat, copila mea? glăsui Morrel. Ce vrei să spui?

— Da, salvat, uite, uite! spuse fata.

Morrel luă punga şi tresări, căci o amintire vagă îi reaminti că obiectul i-a aparţinut cândva.

Într-o despărţitură era poliţa de 287.500 franci.

Poliţa era achitată.

În cealaltă era un diamant de mărimea unei alune cu aceste trei cuvinte scrise pe un petec de pergament:

 

"Zestrea Juliei".

 

Morrel îşi trecu mâna peste frunte, credea că visează.

În momentul acela pendula sună orele 11.

Timbrul vibră pentru el ca şi cum fiecare lovitură a ciocanului de oţel vibra în inima lui.

— Copila mea, explică-mi, spuse el. Unde ai găsit punga?

— Într-o casă din Allées de Meilhan nr.15, pe colţul căminului unei odăiţe de la etajul al V-lea.

— În cazul acesta, exclamă Morrel, punga nu e a ta.

Julie întinse părintelui său scrisoarea pe care o primise de dimineaţă.

— Şi ai fost singură în casa aceea? spuse Morrel după ce o citi.

— Tată, Emmanuel mă însoţea. Trebuia să mă aştepte la colţul străzii Muzeului; dar, lucru ciudat, la întoarcere el nu mai era acolo.

— Domnule Morrel! exclamă o voce pe scară. Domnule Morrel!

— E glasul lui, spuse Julie.

În momentul acela Emmanuel intră cu figura tulburată de bucurie şi de emoţie.

—"Faraonul"! strigă el. "Faraonul"!

— Ei, ce-i cu "Faraonul", ai înnebunit, Emmanuel? ştii bine că e pierdut.

— "Faraonul"! domnule, este semnalat "Faraonul". "Faraonul" intră în port.

Morrel recăzu pe scaun fără puteri, mintea lui refuza să pună în ordine înşiruirea de evenimente nemaipomenite, extraordinare. Intră însă şi fiul său.

— Tată, exclamă Maximilien, ce tot spuneai că "Faraonul" este pierdut? A fost semnalat şi intră în port.

— Dragii mei, spuse Morrel, dacă este aşa ar trebui să cred într-o minune a lui Dumnezeu. E cu neputinţă, cu neputinţă.

Dar un lucru real şi nu mai puţin extraordinar, era punga pe care o ţinea în mână, era poliţa achitată, era diamantul splendid.

— O, domnule, spuse şi Coclès, ce înseamnă asta? "Faraonul"!

— Haidem, copii, spuse Morrel ridicându-se, hai să vedem şi, îndură-se Domnul de noi, dacă ştirea nu e adevărată.

Coborâră. La jumătatea scării aştepta doamna Morrel: biata femeie nu cutezase să urce.

Într-o clipă ajunseră la Cannebière.

În port, lume imensă.

Toţi se dădură în lături în faţa lui Morrel.

— "Faraonul"! "Faraonul"! spuneau toate vocile.

Într-adevăr, ― lucru minunat, extraordinar —, în faţa turnului Saint- Jean, un vas purtând pe pupa cuvintele acestea scrise cu litere albe: "Faraonul" (Morrel şi Fiul din Marsilia), asemănător întru totul celuilalt "Faraon" şi încărcat ca şi celălalt cu cârmâz şi indigo, arunca ancora şi-şi strângea pânzele; pe punte căpitanul Gaumard dădea ordine, iar Penelon făcea semne domnului Morrel.

Nu mai încăpea îndoială: simţurile mărturiseau, iar zece mii de persoane veneau în ajutorul mărturiei.

În momentul când Morrel şi fiul se îmbrăţişau în aplauzele întregului oraş, martor al minunii, un bărbat al cărui chip era pe jumătate acoperit de o barbă neagră şi care, ascuns dinapoia gheretei unei santinele, contempla scena cu înduioşare, murmură cuvintele acestea:

"Fii fericit, suflet nobil; fii binecuvântat pentru tot binele pe care l-ai făcut şi-l vei mai face; iar recunoştinţa mea să rămână în umbră ca şi binefacerea ta."

Şi, cu un zâmbet în care bucuria şi fericirea se oglindeau, el părăsi adăpostul unde stătea ascuns şi, fără ca vreo făptură să-l observe, ― într-atât de mult era preocupat fiecare de evenimentul zilei —, coborî pe una din micile scări ce servesc de debarcader, strigând de trei ori:

— Jacopo! Jacopo! Jacopo!

Atunci o şalupă veni spre el, îl primi şi-l conduse la un yacht bogat, pe puntea căruia sări cu sprinteneala unui marinar; privi