În momentul când se afla la uşa cabinetului, auzi uşa apartamentului deschizându-se; întoarse capul şi îşi văzu părintele. În loc să urce drept la cabinetul său, domnul Morrel intrase în cameră, iar acum ieşea.

Domnul Morrel scoase un strigăt de uimire zărindu-l pe Maximilien; nu ştia de sosirea tânărului. Rămase nemişcat, strângând cu braţul stâng un obiect pe care îl ţinea ascuns sub redingotă.

Maximilien coborî repede scara şi se aruncă de gâtul părintelui; dar, deodată se trase înapoi, lăsându-şi numai mâna dreaptă pe pieptul tatălui său.

— Tată, spuse el devenind palid ca moartea, de ce ţii sub redingotă două pistoale?

— Mă temeam să nu fiu văzut şi văd că n-am scăpat, spuse Morrel.

— Tată! Tată! pentru numele lui Dumnezeu, exclamă tânărul, ce faci cu armele?

— Maximilien, răspunse Morrel privindu-şi ţintă fiul, tu eşti bărbat, un bărbat cu simţul onoarei, vino, îţi voi spune.

Şi Morrel urcă cu paşi siguri spre cabinet, în timp ce Maximilien îl urmă clătinându-se.

Morrel deschise uşa şi o închise după fiul său, apoi străbătu anticamera, se apropie de birou, puse pistoalele pe colţul mesei şi arată cu vârful degetului un registru deschis.

În registru era consemnată situaţia exactă.

Morrel avea de plătit, peste o jumătate de ora, 287.500 franci.

Poseda în total 15.257 franci.

— Citeşte, spuse Morrel.

Tânărul citi şi rămase un moment zdrobit.

Morrel nu spunea un cuvânt: ce ar fi putut să spună mai mult decât sentinţa neînduplecată a cifrelor?

— Şi ai făcut totul, tată, ca să preântâmpini nenorocirea? întrebă tânărul după o clipă.

— Da, răspunse Morrel.

— Nu contai pe nici o intrare?

— Pe nici una.

— Ai epuizat toate resursele?

— Toate.

— Şi peste o jumătate de ceas, întrebă Maximillien, cu glas posomorât, numele nostru este dezonorat?

— Sângele spală dezonoarea, spuse Morrel.

— Ai dreptate, tată şi te înţeleg. Apoi, întinzând mâna spre pistoale:

— Unul e pentru dumneata şi unul pentru mine, spuse el, îţi mulţumesc.

Morrel îi opri mâna.

— Dar pe mama şi pe sora ta cine le va hrăni?

Un fior trecu prin corpul tânărului.

— Tată, spuse el, gândeşte-te: îmi ceri să trăiesc?

— Da, îţi cer, reluă Morrel, căci eşti dator, Maximilien, tu eşti calm şi puternic... nu eşti un om obişnuit, nu-ţi comand nimic, nu-ţi poruncesc nimic, îţi spun numai: examinează situaţia ca şi cum ai fi un străin şi judecă singur.

Tânărul chibzui un moment, apoi o expresie de resemnare sublimă trecu prin ochii săi; îşi scoase apoi, cu o mişcare înceată şi tristă epoletul şi contra epoletul, însemnele gradului său.

— Bine, spuse el întinzând mâna lui Morrel, mori în pace tată, eu voi trăi!

Morrel făcu o mişcare gata să se arunce la picioarele fiului său. Maximilien îl atrase la piept şi ambele inimi bătură o clipă una lângă alta.

— Ştii că nu e din vina mea? spuse Morrel.

Maximilien zâmbi.

— Ştiu, tată, că eşti omul cel mai cinstit pe care l-am cunoscut.

— Bine: întoarce-te acum la mama şi la sora la.

— Tată, glăsui tânărul îndoindu-şi genunchii, binecuvântează-mă.

Morrel luă în mâini capul fiului său, îl apropie şi-l sărută de mai multe ori:

— O, da, da, spuse el, te binecuvântez în numele meu şi în numele a trei generaţii de oameni fără cusur, ascultă ce spun ei prin glasul meu: Providenţa poate să reclădească edificiul pe care nenorocirea l-a nimicit. Văzând că am murit de o astfel de moarte, se vor înduioşa de tine chiar cei mai neînduplecaţi; ţie îţi vor dărui poate răgazul pe care mi l-ar fi refuzat mie; caută atunci ca termenul ruşinos de "faliment" să nu fie rostit; aşează-te la lucru, munceşte, luptă cu ardoare şi curaj, tinere: trăiţi, tu, mama şi sora ta, din strictul necesar, pentru că, zi cu zi, bunurile celor faţă de care sunt dator, să sporească şi să fructifice în mâna ta. Gândeşte-te că va fi o zi frumoasă, o zi mare, solemnă, aceea a reabilitării, ziua când vei spune în biroul acesta: "Părintele meu a murit pentru că nu putea să facă ce fac eu astăzi; dar a murit liniştit şi calm, pentru că murind, ştia că eu o voi face."

— Tată, tată, exclamă tânărul, dacă totuşi ai putea să trăieşti?

— Dacă trăiesc, totul se schimbă; dacă trăiesc, interesul se schimbă în îndoială, mila în înverşunare; dacă trăiesc, nu mai sunt decât un om care nu şi-a respectat cuvântul, care şi-a călcat angajamentele, pe scurt, nu mai sunt decât un falit. Dacă mor, dimpotrivă, gândeşte-te, Maximilien, cadavrul meu nu mai este decât acela al unui om cumsecade, nenorocit. Trăind, cei mai buni prieteni îmi vor ocoli casa. Dacă mor, Marsilia întreagă mă urmează plângând până la ultimul lăcaş; trăind, ţie ţi-e ruşine de numele meu; dacă mor, ridici capul şi spui:

"Eu sunt fiul celui care s-a sinucis, deoarece, pentru întâia oară, a fost silit să nu-şi ţină cuvântul".

Tânărul scoase un geamăt, dar păru resemnat. Pentru a doua oară convingerea reintra, nu în inima, ci în conştiinţa sa.

— Iar acum, spuse Morrel, lasă-mă singur şi caută de îndepărtează femeile.

— Nu vrei s-o mai vezi pe sora mea? întrebă Maximilien.

O ultimă şi înăbuşită speranţă tăinuia tânărul în legătură cu întrevederea aceasta, de aceea o propunea. Domnul Morrel clătină din cap.

— Am văzut-o azi dimineaţă, spuse el şi mi-am luat rămas bun de la ea.

— N-ai vreo recomandare specială să-mi faci, tată? întrebă Maximilien, cu voce alterată.

— Ba da, fiul meu, o recomandare sacră.

— Spune, tată.

— Casa Thomson şi French este singura care, din egoism poate, ― dar n-am dreptul să citesc în inima oamenilor, ― s-a înduioşat de mine. Mandatarul ei, cel care peste zece minute se va înfăţişa să încaseze suma unei trate de 287.500 franci, nu mi-a acordat, ci mi-a oferit trei luni. Casa aceasta să fie rambursată cea dintâi, fiul meu, omul acesta să-ţi fie sfânt.

— Da, tată, spuse Maximilien.

— Şi acum, încă o dată adio, glăsui Morrel; du-te, du-te, am nevoie să fiu singur, vei găsi testamentul meu în biroul din camera de culcare.

Tânărul rămase în picioare, încremenit, neavând decât puterea de voinţă, dar nu şi de înfăptuire.

— Ascultă, Maximilien, spuse părintele său, închipuieşte-ţi că eu sunt soldat ca şi tine, că am primit ordinul să cuceresc