Celelalte două zile se scurseră aproape în acelaşi fel. În seara zilei de 4 septembrie, Morrel îi ceru din nou fiicei sale cheia de la cabinet.

Julie tresări, pentru că cererea aceasta i se păru sinistră. De ce îi cerea tatăl cheia păstrată întotdeauna de ea, încă de pe când era copilă şi pe care el nu i-o cerea decât atunci când voia s-o pedepsească.

Ea îl privi.

— Tată, cu ce ţi-am greşit de vrei să-mi iei cheia înapoi?

— N-ai greşit cu nimic, copila mea, îi răspunse nefericitul, căruia întrebarea atât de simplă îi umpluse ochii de lacrimi. N-ai greşit cu nimic, dar am eu nevoie de ea.

Julie se prefăcu că-i caută cheia.

— Cred c-am lăsat-o în odaia mea, spuse ea.

Şi plecă. Dar în loc să se ducă în odaia ei, cobori şi dădu fuga să-l consulte pe Emmanuel.

— Nu-i da cheia tatălui tău, spuse acesta, iar mâine dimineaţă, dacă e cu putinţă, nu te depărta de el.

Ea încercă să-l descoasă pe Emmanuel, dar acesta nu ştia altceva, sau nu voia să spună.

În noaptea de 4 spre 5 septembrie, doamna Morrel rămase tot timpul cu urechea lipită de perete. Până la trei dimineaţa îl auzi pe soţul ei umblând neliniştit prin cameră.

Abia la ceasurile trei el se trânti pe pat.

Femeile petrecură noaptea împreună. Din seara de ajun, ele îl aşteptau pe Maximilien.

La ceasurile opt, domnul Morrel intră în camera lor. Era calm, dar frământarea din timpul nopţii se citea pe chipul palid, răvăşit.

Femeile nu îndrăzniră să-l întrebe dacă a dormit bine.

Morrel fu mai bun decât oricând cu soţia sa şi mai drăgăstos cu fiica sa, pe care nu se putea sătura privind-o şi îmbrăţişând-o.

Julie îşi reaminti de recomandarea lui Emmanuel şi vru să-şi urmeze părintele când ieşi; dar acesta o respinse cu blândeţe:

— Rămâi lângă mama ta, îi spuse el.

Julie vru să insiste.

— Aşa vreau eu! spuse Morrel.

Pentru întâia oară Morrel spunea fiicei sale: "Aşa vreau eu!", dar spuse aceste cuvinte cu un accent pătruns de o blândeţe atât de părintească, încât Julie nu cuteză să mai facă un pas.

Rămase pe loc în picioare, mută şi nemişcată. În clipa următoare uşa se redeschise, simţi două braţe care o înconjurau şi o gură care se lipea de fruntea ei.

Înălţă ochii şi scoase o exclamaţie de bucurie.

— Maximilien, frăţioare! exclamă ea.

Auzind strigătul, doamna Morrel alergă şi se aruncă în braţele fiului ei.

— Mamă, spuse tânărul, uitându-se rând pe rând la doamna Morrel şi la fiica ei, ce e? Ce s-a întâmplat? Scrisoarea voastră m-a înspăimântat şi am venit în goană.

— Julie, spuse doamna Morrel făcând semn tânărului, du-te şi spune tatălui tău că a sosit Maximilien.

Fata dădu buzna din apartament dar, pe prima treaptă a scării găsi un om cu o scrisoare în mână.

— Nu sunteţi dumneavoastră domnişoara Julie Morrel? glăsui omul cu un foarte pronunţat accent italian.

— Da, domnule, răspunse Julie cu glas pierit; dar ce doreşti? Nu te cunosc.

— Citiţi scrisoarea aceasta, spuse omul întinzându-i o hârtie.

Julie şovăia.

— E vorba de salvarea părintelui dumneavoastră, spuse mesagerul.

Fata îi smulse hârtia din mână.

Apoi o deschise repede şi citi:

"Duceţi-vă numaidecât în Allées de Meilhane, intraţi în casa cu nr. 15, cereţi portăresei cheia camerei de la a! V-lea, intraţi în camera aceea, luaţi de pe colţul căminului o pungă din reţea de mătase roşie şi daţi punga aceasta părintelui dumneavoastră.

E necesar s-o aibă înainte de ceasurile 11.

Aţi făgăduit că mă veţi asculta orbeşte, vă reamintesc făgaduiala.

SIMBAD MARINARUL"

Fata scoase un strigăt de bucurie, ridică ochii, căută pe omul care îi dăduse biletul spre a-i pune o întrebare, dar omul dispăruse.

Îşi aruncă încă o dată ochii asupra hârtiei, s-o citească din nou şi observă că avea un post scriptum.

Citi:

"E necesar să îndepliniţi misiunea aceasta în persoană şi singură; dacă veniţi însoţită, sau dacă altcineva s-ar prezenta, portarul va răspunde că nu ştie despre ce este vorba".

Post-scriptumul fu o puternică domolire a bucuriei fetei. Nu avea oare motive să se teamă, nu i se întindea o cursă? Inocenţa nu-i îngăduia să ştie cam ce pericole putea să întâmpine o fată la vârsta ei, dar nu e nevoie să cunoşti pericolul pentru a te teme de el. De remarcat că tocmai primejdiile necunoscute inspiră cele mai mari spaime.

Julie şovăia. Se hotărî să ceară un sfat.

Dar, dintr-un simţământ curios, nu recurse nici la mama, nici la fratele ei, ci la Emmanuel.

Cobori, îi povesti ce i s-a întâmplat în ziua când mandatarul casei Thomson şi French venise la părintele ei; îi istorisi scena de pe scară, îi repetă făgăduiala pe care o făcuse şi îi arătă scrisoarea.

— Trebuie să te duci, domnişoară, spuse Emmanuel.

— Să mă duc? murmură Julie.

— Da, te voi însoţi eu.

— Dar n-ai văzut că trebuie să fiu singură? spuse Julie.

— Vei fi singură, răspunse tânărul, dar te voi aştepta la colţul străzii Muzeului, iar dacă întârzii în aşa fel încât să mă îngrijorez, te voi căuta şi îţi garantez că va fi vai şi amar de cei despre care vei avea motive să te temi.

— Aşadar, Emmanuel, glăsui fata şovăind, părerea dumitale este să răspund invitaţiei?

— Da, nu ţi-a spus mesagerul că e vorba de salvarea părintelui dumitale?

— Dar ce pericol îl pândeşte, Emmanuel? întrebă fata.

Emmanuel şovăi o clipă, dar dorinţa de a o hotărî pe fată fără întârziere îl birui.

— Ascultă, îi spuse el, astăzi e 5 septembrie, nu-i aşa?

— Da.

— Azi, la 11, tatăl dumitale are aproape trei sute de mii de franci de plătit.

— Da, ştiu.

— Ei bine, spuse Emmanuel, în casă nu sunt nici cincisprezece mii.

— În cazul acesta ce se va întâmpla?

— Dacă astăzi, până la 11, tatăl dumitale n-a găsit pe cineva care să-i vină în ajutor, va fi obligat la amiază să se declare în stare de faliment.

— Oh, vino, vino! exclamă fata trăgându-l pe tânăr după ea.

Între timp, doamna Morrel spusese fiului ei totul.

Tânărul ştia bine că, în urma repetatelor nenorociri întâmplate părintelui său, se făcuseră mari schimbări în cheltuielile casei, dar nu ştia că lucrurile au ajuns atât de departe.

Rămase zdrobit.

Apoi, deodată, dădu buzna afară, urcă repede scara, căci îl credea pe părintele