Luna august se scurse în încercări mereu repetate de Morrel pentru ridicarea vechiului său credit sau pentru deschiderea unuia nou. La 20 august se află în Marsilia că ocupase un loc în diligenţă şi se spuse atunci că bilanţul va fi depus la sfârşitul lunii curente şi că Morrel plecase dinainte pentru a nu asista la actul crud, dând, fără îndoială, delegaţie funcţionarului său Emmanuel şi casierului Coclès. Dar, în ciuda tuturor prevederilor, la 31 august, casa se deschise ca de obicei. Coclès apăru calm, dinaintea grilajului, examină cu aceeaşi atenţie hârtia ce i se prezentă şi, de la prima până la ultima, plăti poliţele cu aceeaşi exactitate. Veniră chiar două rambursări, pe care domnul Morrel le prevăzuse şi pe care Coclès le plăti cu aceeaşi punctualitate ca şi poliţele armatorului. Lumea nu mai înţelegea nimic şi cu tenacitatea profeţilor de veşti rele, amâna falimentul pentru sfârşitul lui septembrie.

La întâi, Morrel sosi: era aşteptat cu multă încordare de întreaga familie; din călătoria la Paris urma să răsară ultima cale de mântuire. Morrel se gândise la Danglars, astăzi milionar şi altădată îndatoratul său, deoarece, pe temeiul recomandaţiei lui Morrel, intră Danglars în serviciul bancherului spaniol la care începuse să strângă averea sa imensă. Se spunea că Danglars poseda între şase şi opt milioane şi un credit nelimitat. Fără să scoată un taler din buzunar, Danglars putea să-l salveze pe Morrel; nu avea decât să garanteze un împrumut şi Morrel era salvat. Morrel se gândise de multă vreme la Danglars; dar există repulsii instinctive pe care nu le putem înfrâna, astfel că Morrel întârziase cât mai mult să recurgă la acest mijloc suprem. Avusese dreptate, căci s-a înapoiat zdrobit de umilinţa unui refuz.

De aceea, la înapoiere, Morrel nu a scos nici o tânguire, nu a formulat nici o cârtire; şi-a îmbrăţişat, plângând, nevasta şi fiica, a întins o mână prietenoasă lui Emmanuel, s-a închis în cabinetul de la al doilea şi l-a chemat pe Coclès.

— De data acesta, îi spuseră femeile lui Emmanuel, suntem pierduţi.

Apoi, într-o scurtă consfătuire ţinută între ele, hotărâseră ca Julie să-i scrie fratelui său aflat în garnizoană la Nimes să vină numaidecât.

Bietele femei simţeau instinctiv că aveau nevoie de toate forţele lor pentru a face faţă loviturii ce le ameninţa.

De altminteri, deşi în vârstă de abia 22 de ani, Maximilien Morrel avea o mare influenţă asupra părintelui său.

Era un tânăr energic şi drept. În momentul când fusese vorba să îmbrăţişeze o carieră, părintele n-a vrut să-i impună dinainte un viitor, astfel că a consultat înclinările tânărului Maximilien. Acesta declarase atunci că vrea să urmeze cariera militară; făcuse în consecinţă studii excelente, intrase prin concurs la şcoala politehnică şi ieşise sublocotenent în regimen-tul 53 de infanterie. Deţinea de un an gradul acestea şi avea făgăduiala că va fi avansat locotenent la prima ocazie. La regiment, Maximilien Morrel era citat ca păstrător rigid, nu numai al tuturor obligaţiilor impuse soldatului, dar şi al tuturor îndatoririlor propuse omului şi nu i se spunea decât Stoicul. Se înţelege că mulţi dintre cei care îi spuneau astfel, îi repetau porecla deoarece o auziseră, fără să ştie ce înseamnă.

Pe acest tânăr îl chemau în ajutor mama şi sora să le susţină în împrejurarea gravă în care îşi dădeau seama că aveau să se găsească.

Nu se înşelaseră asupra gravitaţii împrejurării, căci, după o clipă de la intrarea domnului Morrel în cabinetul său cu Coclès, Julie îl văzu pe acesta ieşind, palid, tremurând, cu chipul tulburat.

Vru să-l cerceteze în momentul când trecea pe lângă ea; dar bietul om, continuând să coboare scara cu o grabă neobişnuită, se mărgini să strige ridicând braţele la cer:

— O, domnişoară, domnişoară, ce groaznică nenorocire! cine şi-ar fi închipuit aşa ceva?

În clipa următoare, Julie îl văzu urcând iarăşi, cu două-trei registre groase, cu un portofoliu şi cu o pungă cu bani.

Morrel consultă registrele, deschise portofoliul, numără banii.

Toate mijloacele sale erau între şase şi opt mii de franci, iar intrările, până la 5 ale lunii, între patru şi cinci mii; ceea ce făcea un activ de paisprezece mii de franci, faţă de o poliţă de 287 500 franci. Nici măcar nu se putea concepe să plătească măcar un aconto.

Totuşi, când coborî la masă, Morrel părea de ajuns de calm. Calmul lui le înfricoşă pe femei mai mult decât cea mai profundă tristeţe.

După masă Morrel avea obiceiul să iasă; se ducea să-şi ia cafeaua la cercul Phoceenilor şi să citească Semaforul. În ziua aceea nu ieşi, ci urcă din nou în biroul său.

Coclès părea buimăcit cu totul. Stătuse o parte din zi în curte, pe o piatră, cu capul gol sub un soare de treizeci de grade.

Emmanuel încercă să le liniştească pe femei, dar nu era deloc convingător. Tânărul cunoştea prea îndeaproape afacerile casei ca să nu-şi dea seama că o mare catastrofă apasă asupra familiei Morrel.

Veni noaptea: femeile vegheară, nădăjduind că Morrel, coborând din cabinetul său, va intra la ele; dar îl auziră trecând prin dreptul uşilor lor, călcând uşor, temându-se desigur, să nu-l cheme.

Traseră cu urechea; el intră în camera sa şi încuie uşa pe dinăuntru.

Doamna Morrel o trimise pe fată la culcare, apoi, la o jumătate de oră după plecarea Juliei, se sculă, îşi scoase pantofii şi se furişă în coridor, să privească prin gaura cheii ce făcea soţul ei.

Zări în coridor o umbră ce se retrăgea: era Julie, care, neliniştită şi ea, o luase înaintea mamei.

Fata veni la doamna Morrel.

— Scrie, glăsui ea.

Femeile se înţeleseră fără să-şi vorbească.

Doamna Morrel se plecă în dreptul broaştei. Într-adevăr, Morrel scria; dar ceea ce fata nu remarcase, remarcă doamna Morrel: soţul ci scria pe hârtie timbrată.

Îi veni ideea grozavă că el îşi făcea testamentul, se înfioră şi totuşi avu puterea să nu spună nimic.

A doua zi domnul Morrel părea cât se poate de calm; stătu în biroul său ca de obicei, coborî la masă ca de obicei, dar după masă îşi chemă fiica lângă el. O strânse în braţe şi o ţinu multă vreme, la pieptul lui.

Seara, Julie îi spuse mamei sale că, deşi tatăl păruse calm, ea