condusă de şase sau opt oameni, care l-au surprins în strâmtoarea vreunei insuliţe sălbatice şi nelocuite, aşa cum bandiţii opresc şi jefuiesc o diligenţă la un colţ de pădure.

— Dar, reluă Franz, care stătea mereu lungit în barcă, de ce persoanele cărora li se întâmplă astfel de accidente nu reclamă, nu atrag asupra piraţilor răzbunarea stăpânirii franceze, sardine sau toscane?

— De ce? întrebă Gaetano cu un zâmbet.

— Da, de ce?

— Pentru că, mai întâi, se transportă de pe vas sau de pe yacht în barcă, tot ce este bun de luat; apoi sunt legate mâinile şi picioarele echipajului, se prinde de gâtul fiecărui om o ghiulea, se face o gaură de mărimea unui butoi în chila vasului capturat, se urcă pe punte, ferestruicile sunt închise şi apoi se trece în barcă. După zece minute vasul începe să se plângă şi să geamă, apoi să se scufunde. La început se lasă pe o parte, a-poi pe alta, pe urmă se ridică, după aceea se afundă din nou, din ce în ce mai mult. Deodată răsună un zgomot ca o detunătură de tun: aerul nimiceşte puntea. Atunci vasul se agită ca un înecat ce se zbate, îngreuindu-se la fiecare mişcare. În curând apa, înăbuşită în cavităţi, zvâcneşte ca nişte trombe lichide pe care le-ar zvârli prin nările sale un caşalot gigantic. În sfârşit scoate un ultim horcăit, se învârteşte pentru cea din urmă oară în juru-i şi se scufundă scobind în abis o pâlnie imensă, care se învârteşte o clipă, se acoperă puţin câte puţin şi dispare apoi complet; după cinci minute, numai ochiul lui Dumnezeu ar mai putea să caute, în adâncul mării calme, vasul dispărut.

— Înţelegeţi acum, adăugă patronul zâmbind, cum se face că vasul nu revine în port şi de ce echipajul nu mai reclamă?

Dacă Gaetano povestea cele de mai sus înainte de a propune expediţia, de bună seamă că Franz ar fi judecat de două ori înainte de a se încumeta la drum; dar şi porniseră şi i se păru că ar fi o laşitate să dea înapoi. El era unul dintre oamenii care nu aleargă după ocazii periculoase, dar care ― dacă ocazia vine în întâmpinarea lor, ― rămân cu sânge rece, neal-terat, pentru a o combate: era unul dintre oamenii cu voinţă calmă, care nu privesc o primejdie în viaţă decât ca pe un adversar în duel, care îi calculează mişcările, îi studiază forţa, care nu se grăbesc, dar care nici nu zăbovesc pentru a lăsa impresia laşităţii, care înţelegând dintr-o privire toate avantajele lor, ucid dintr-o singură lovitură.

— Eh, reluă el, am străbătut Sicilia şi Calabria, am navigat două luni în Arhipelag şi n-am văzut niciodată umbra unui bandit sau a unui pirat.

— De aceea nici n-am spus acestea Excelenţei sale ca s-o îndemn să renunţe la proiect, glăsui Gaetano; m-a întrebat şi am răspuns.

— Da, dragă Gaetano, iar conversaţia cu dumneata este cât se poate de interesantă; de aceea, pentru că vreau să-mi prelungesc plăcerea, haidem la Monte-Cristo.

Între timp se apropiau repede de capătul voiajului. Sufla un vânt zdravăn, astfel că barca făcea şase-şapte mile pe oră. Pe măsură ce se apropiau, insula ieşea parcă tot mai mare din sânul mării; iar în atmosfera limpede a ultimelor raze ale zilei, se distingea, asemenea ghiulelelor dintr-un arsenal, mormanul de stânci îngrămădite unele peste altele, iar printre ele se vedeau încolţind buruienile roşii şi verdele copacilor. Deşi mateloţii păreau pe deplin liniştiţi, era vădit că atenţia lor stătea trează şi că privirea lor cerceta oglinda vastă pe care lunecau şi al cărei orizont îl populau numai câteva bărci de pescari cu pânze albe, legănându-se ca nişte pescăruşi deasupra valurilor.

Nu mai aveau până la Monte-Cristo decât vreo cincisprezece mile, când soarele începu să asfinţească dinapoia Corsicei, ai cărei munţi se iveau la dreapta, desenându-şi pe cer dantelăria sumbră; acest morman de pietre, asemănător uriaşului Adamastor, se înălţa ameninţător în faţa bărcii, căreia îi tăinuia soarele; puţin câte puţin umbra urca din mare, alungând parcă ultima răsfrângere a zilei ce se stingea, în sfârşit, raza luminoasă fu gonită până la piscul conului, unde se opri un moment ca o trombă învăpăiată de vulcan; în cele din urmă umbra năpădi treptat creasta, aşa cum năpădise baza şi insula nu se mai arătă decât ca un munte cenuşiu ce se întuneca mereu. Peste o jumătate de ceas era noapte deplină.

Din fericire marinarii se aflau în locurile lor obişnuite, pe care le cunoşteau până la cea mai neînsemnată stâncă a arhipelagului toscan, căci în mijlocul întunericului profund care învăluia barca, Franz n-ar fi rămas cu totul liniştit. Corsica dispăruse în întregime, insula Monte-Cristo devenise invizibilă, dar mateloţii păreau că sunt înzestraţi, ca lynxul, cu darul de a vedea în beznă, iar cârmaciul care stătea la cârmă nu trăda nici cea mai mică ezitare.

Trecuse aproape un ceas de la apusul soarelui, când lui Franz i se păru că zăreşte la un sfert de milă, pe stâncă, o formă mohorâtă; era însă aşa de greu să se distingă ceva, încât, temându-se să nu stârnească hazul mateloţilor săi, confundând câţiva nori plutitori cu uscatul, tăcu. Dar deodată o lumină mare apăru pe ţărm; pământul putea să semene cu un nor, dar focul nu era un meteor.

— Ce-i cu lumina aceea? întrebă el.

— Sst! spuse patronul, este un foc.

— Dar spuneai că insula e nelocuită.

— Spuneam că nu are o populaţie stabilă, însă am spus că ea e un loc de popas pentru contrabandişti.

— Şi pentru piraţi!

— Şi pentru piraţi, spuse Gaetano repetând cuvintele lui Franz, de aceea am dat ordin să trecem dincolo de insulă căci, precum vedeţi, focul e la spatele nostru.

— Dar cred că focul e mai degrabă un motiv de linişte decât de îngrijorare, continuă Franz. Oamenii care s-ar teme să fie văzuţi n-ar aprinde focul acesta.

— O, asta nu înseamnă nimic! glăsui Gaetano, dacă aţi putea să vă daţi seama, în beznă, de poziţia insulei, aţi vedea că, aşezat aşa cum este, focul nu poate fi zărit nici de pe coastă, nici de la Pianosa, ci numai din largul mării.

—