— Va trebui să ne încredinţăm de asta, reluă Gaetano cu ochii aţintiţi întruna asupra stelei pământeşti.

— Şi cum să ne asigurăm?

— Veţi vedea.

Gaetano se sfătui cu tovarăşii săi, iar după cinci minute de discuţii executară în tăcere o manevră cu ajutorul căreia, cât ai clipi, cotiră; reveniră atunci pe drumul pe care îl făcuseră, iar la câteva secunde după schimbarea de direcţie focul dispăru, ascuns de o mişcare de teren.

Cârmaciul imprimă atunci o direcţie nouă micului vas, care se apropia vădit de insulă şi în curând nu se afla la o depărtare mai mare de cincizeci de paşi.

Gaetano coborî pânza, iar barca rămase pe loc.

Se făcuse totul în cea mai mare linişte şi, de altminteri, din momentul schimbării drumului, nici un cuvânt nu fusese rostit pe bord.

Gaetano, care propusese expediţia, îşi asumase toată răspunderea. Cei patru mateloţi nu-l pierdeau din ochi, pregătindu-şi vâslele şi stând gata să se slujească de lopeţi, lucru care, graţie întunericului, nu era greu.

Franz îşi cercetă armele cu sângele rece pe care i-l cunoaştem; avea două puşti cu câte două ţevi şi o carabină; le încărca, examină trăgaciurile şi aşteptă.

În vremea asta, stăpânul lepădase mantaua cu glugă şi cămaşă, îşi prinsese pantalonii în jurul şalelor şi, deoarece era desculţ, nu avusese nevoie să se descotorosească nici de încălţăminte, nici de ciorapi. Îmbrăcat, sau mai bine zis, dezbrăcat cum era, duse un deget la buze, făcând semn să se păstreze cea mai deplină tăcere şi, dându-şi drumul în mare, înotă spre ţărm cu atâta băgare de seamă, încât era cu neputinţă să se audă cel mai mic zgomot. Doar după brazda fosforescentă pe care o luau mişcările lui, putea să i se observe urma.

În curând dispăru şi brazda: Gaetano ajunsese, desigur, pe uscat.

Lumea de pe micul vas rămase neclintită vreme de o jumătate de oră, după care aceeaşi brazdă luminoasă fu văzută reapărând lângă ţărm şi apropiindu-se. În clipa următoare Gaetano apăru lângă barcă.

— Ei, ce e? întrebară în acelaşi timp Franz şi cei patru mateloţi.

— Ce să fie? spuse el, sunt contrabandişti spanioli, atât numai că au cu ei doi bandiţi corsicani.

— Şi ce fac bandiţii corsicani cu contrabandiştii spanioli?

— Ei, Doamne, oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii, Excelenţă, declară Gaetano cu ton de profundă caritate creştină. Deseori bandiţii se simt cam încolţiţi pe pământ, de jandarmi sau de carabinieri şi atunci găsesc o barcă, iar în barcă băieţi cumsecade ca noi. Vin să ceară ospitalitate în casa noastră plutitoare. Cum o să refuzăm ajutor unui nenorocit care e urmărit? Îi primim şi, pentru mai multă siguranţă, pornim în larg. Nu ne costă nimic şi salvăm viaţa sau cel puţin libertatea unuia dintre semenii noştri, care, la ocazie, recunoaşte serviciul ce i-am făcut, indicându-ne un loc bun unde am putea să debarcăm mărfurile noastre, fără a fi deranjaţi de curioşi.

— Aha, spuse Franz, eşti şi dumneata un fel de contrabandist, dragă Gaetano?

— Ei, ce vreţi, Excelenţă? spuse el cu un zâmbet ce nu se poate descrie, face omul de toate, trebuie să trăim.

— Atunci cunoşti oamenii care ocupă Monte-Cristo la ceasul acesta.

— Oarecum. Noi marinarii suntem ca francmasonii: ne recunoaştem după anumite semne.

— Şi crezi că n-am avea motive să ne temem, debarcând?

— Câtuşi de puţin; contrabandiştii nu sunt hoţi.

— Dar cei doi bandiţi corsicani... reluă Franz, calculând dinainte toate riscurile.

— Ei, Doamne, spuse Gaetano, nu sunt ei de vină că sunt bandiţi; de vină e autoritatea.

— Cum aşa?

— Fără îndoială; sunt urmăriţi că au jupuit o piele nu altceva, ca şi cum n-ar fi în firea Corsicei să se răzbune.

— Ce înţelegi prin a fi jupuit o piele? au asasinat un om? întrebă Franz continuându-şi cercetările.

— Înţeleg că au ucis un duşman, reluă stăpânul, ceea ce e cu totul altceva.

— Haidem atunci să cerem găzduire contrabandiştilor şi bandiţilor, spuse tânărul. Crezi că ne-o acordă?

— Fără nici o îndoială.

— Câţi sunt?

— Patru, Excelenţă şi cu cei doi bandiţi, şase.

— Exact câţi suntem noi. Ne aflăm deci, în cazul când domnii aceştia s-ar arăta cu toane, la egalitate şi deci în măsură să-i înfrânăm. Aşadar, încă o dată, haidem la Monte-Cristo.

— Da, Excelenţă, dar ne veţi îngădui să mai luăm câteva precauţiuni?

— Cum să nu, dragul meu. Fii înţelept ca Nestor şi prudent ca Ulysse. Mai mult decât îţi permit, te rog chiar.

— Atunci, tăcere, glăsui Gaetano.

Toată lumea tăcu.

Pentru un om care, ca Franz, privea orice lucru prin adevărata lui prismă, situaţia ― fără a fi primejdioasă ― nu era lipsită de o anume gravitate. Se găsea în întunericul cel mai profund, izolat în mijlocul mării, cu marinari care nu-l cunoşteau şi care nu aveau nici un motiv să-i fie devotaţi; care ştiau că avea la el câteva mii de franci şi care, în zece rânduri, dacă nu cu invidie, cel puţin din curiozitate, îi examinaseră armele, care erau foarte frumoase. Pe de altă parte urma să descindă, fără altă escortă decât oamenii aceştia, pe o insulă cu un nume foarte religios, dar care nu părea să făgăduiască lui Franz altă ospitalitate decât aceea oferită de calvar lui Iisus, graţie contrabandiştilor şi bandiţilor. Apoi istoria vaselor scufundate, pe care o crezuse exagerată în timpul zilei, i se părea mai verosimilă noaptea. De aceea, plasat cum era între îndoitul pericol, poate imaginar, nu-i slăbea pe oameni din ochi şi nu lăsa puşca din mână.

Între timp marinarii înălţaseră din nou pânzele şi reluaseră brazda pe care o mai adânciseră la ducere şi la venire. În întuneric Franz, obişnuit întrucâtva acum cu bezna, distingea uriaşul de granit pe care barca îl ocolea, apoi, trecând din nou de colţul unei stânci, zări focul care strălucea mai puternic decât până atunci, iar în jurul focului observă cinci sau şase persoane.

Răfrângerea lui se întindea la o sută de paşi în mare. Gaetano ocoli lumina, menţinând totuşi barca în partea neluminată. Apoi, când ea fu exact în faţa focului, o îndreptă spre el şi intră cu bravură în cercul luminos, intonând un cântec de pescari al cărui refren îl repetau în cor