nicio culoare. Nu-mi plăcuse încă din momentul când mă cazasem la hotelul Adolphus şi-l văzusem pe şeful de sală de la restaurant cum îl apucă violent de braţ pe un biet ospătar speriat şi îi urlă în nas. Cu toate astea, aveam treabă aici şi aici voi rămâne. Aşa gândeam atunci. 10

Pe douăzeci şi doi septembrie am găsit în sfârşit un loc în care credeam că am să pot trăi. Era pe Blackwell Street, în zona de nord a Dallasului, un fost garaj izolat de locuinţa principală care fusese transformat într-un apartament cu două camere destul de drăguţ. Cel mai însemnat avantaj al lui: aerul condiţionat. Cel mai mare dezavantaj: proprietarul, Ray Mack Johnson, rasist până în măduva oaselor care mi-a spus că, dacă va fi să iau apartamentul, ar fi bine să mă ţin departe de Greenville Avenue, aflată în imediata apropiere, din cauza mulţimii de localuri cu clienţi de toate rasele şi a negroteilor cu şişuri cu arc.

– N-am nimicuţa cu ciorile, mi-a mărturisit el. Nu, dom’ne, nimicuţa. Dumnezeu i-a blestemat, nu eu. Ştii asta, nu?

– Cred că am sărit peste capitolul ăla din Biblie.

M-a privit bănuitor cam dintr-o dungă.

– Da’ ce? Eşti cumva metodist?

– Da, i-am răspuns, pentru că mi se părea infinit mai sigur decât să-i spun că nu eram nimic din punct de vedere confesional.

– E musai să apuci pe calea bisericii baptiste, fiule. Biserica noastră îi primeşte pe nou-veniţi cu braţele deschise. Stai aici şi poate că într-o duminică o să vii la slujbă cu mine şi cu doamna mea.

– Poate, am murmurat, promiţându-mi că o să ţin minte să fiu în comă duminica respectivă. Mort, chiar.

Între timp, domnul Johnson se întorsese la scriptura iniţială.

– Vezi tu, Noe s-a îmbătat pe Arcă şi s-a trântit pe pat gol ca o gaiţă. Doi dintre fiii lui n-au putut să se uite la el şi s-au întors cu spatele şi l-au învelit în pătură. Sau cu un cearşaf, habar n-am. Dar Ham – ăsta era negrul din familie – s-a uitat la tac-su cum era aşa, despuiat, şi Dumnezeu l-a blestemat pe el şi pe toată rasa lui să fie tăietori de lemne şi să care apă cu ciurul. Asta este. Asta-i povestea lor. Geneza, capitolul nouă. Să verifici, domnu’ Amberson.

– Îhî, am bâiguit, spunându-mi că trebuie să locuiesc undeva, că nu-mi pot permite să stau la hotel pentru totdeauna. Spunându-mi că aş putea supravieţui alături de niţeluş rasism, că n-o să mă topesc. Spunându-mi că probabil acesta este temperamentul acestor vremuri şi că este la fel peste tot. Fără să cred nimic din toate astea.

– Mă voi gândi şi vă voi anunţa într-o zi sau două, domnule Johnson.

– Nu te gândi prea mult, fiule, că locul ăsta o să se dea repede. Hai, du-te, acum, şi să ai parte de o zi binecuvântată.

11

Ziua binecuvântată a fost din nou una caniculară, iar căutarea unei locuinţe se dovedea a fi o afacere care-mi producea sete. După ce am părăsit compania erudită a lui Ray Mack Johnson, am simţit nevoia să beau o bere. M-am hotărât să-mi iau una de pe Greenville Avenue. Dacă domnului Johnson nu-i făcea plăcere vecinătatea cu acest cartier, mi-am zis că trebuie să văd cu ochii mei de ce anume.

A avut dreptate din două puncte de vedere: strada era desegregată (mai mult sau mai puţin) şi era plină de scandalagii. Era şi plină de viaţă. Mi-am parcat maşina şi m-am plimbat agale, bucurându-mă de atmosfera de carnaval. Am trecut pe lângă cel puţin douăzeci de baruri, câteva cinematografe unde rulau filme în reluare (INTRAŢI E „GHEAŢĂ” ÎNĂUNTRU, mă pofteau bannerele care zburătăceau pe faţade în vântul texan fierbinte şi mirosind a petrol) şi o speluncă cu program de striptease în faţa căreia un individ urla din toţi bojocii:

– Fete, fete, fete, cel mai bun spectacol din lume! Cel mai bun spectacol pe care l-aţi văzut vreodată! Doamnele noastre se rad, dacă înţelegeţi ce vă spun.

Am trecut şi pe lângă vreo trei sau patru case de amanet „vă-împrumutăm-repede-şi-vă-luăm-banii-şi-mai-repede”. Semeaţă ca un general de armată, o tablă neagră era instalată în faţa unuia dintre acestea – Faith Financial, Unde Încrederea este Lozinca Noastră. Pe tablă scria în capătul de sus PARIURILE ZILEI şi jos DOAR PENTRU DISTRACŢIE. În jurul ei se strânseseră bărbaţi cu pălării de paie şi bretele (cum numai clienţii fideli ai caselor de pariuri îşi permiteau să poarte) şi discutau poturile afişate. Unii aveau în mână formulare de curse, alţii pagina de sport din Morning News.

Doar pentru distracţie, mi-am spus. Mda, cum să nu. M-am gândit la bojdeuca mea de pe plajă arzând în noapte, vântul din Golf ridicând flăcările până la cerul înstelat. Distracţia avea neajunsurile ei, mai ales atunci când era vorba de pariuri.

Prin uşile deschise muzica şi mirosul de bere ieşeau în valuri. L-am auzit pe Jerry Lee Lewis cântând „Whole Lotta Shakin’ Goin’ On” de la un tonomat şi pe Ferlin Husky prefăcându-se emoţionat în „Wings of a Dove” din barul de alături. Am fost acostat de patru prostituate şi de un vânzător ambulant care comercializa capace de roţi, brice de ras strălucitoare şi steguleţe ale statului Stelei Solitare pe care erau imprimate cuvintele NU-ŢI PUNE MINTEA CU STATUL TEXAS. Încearcă să traduci îndemnul ăsta în latină.

Senzaţia tulburătoare de déjà-vu era foarte puternică, sentimentul că lucrurile nu erau deloc în regulă aici, cum nu fuseseră în regulă nici înainte. Ceea ce era o sminteală. În viaţa mea nu mai intrasem pe Greenville Avenue, dar, incontestabil, această senzaţie provenea din inimă, iar nu din minte. Dintr-o dată m-am hotărât că nu mai vreau nicio bere. Şi nici nu voiam să închiriez mirajul recondiţionat al domnului Johnson, indiferent cât de atrăgător mi se părea aparatul de aer condiţionat.

Tocmai trecusem de o adăpătoare purtând numele Desert Rose, din tonomatul căreia urla Muddy Waters. Când am dat să fac cale întoarsă înspre locul unde îmi lăsasem maşina, un bărbat a ieşit aproape zburând pe uşa stabilimentului. S-a împiedicat şi s-a lăţit pe trotuar. Hohote