– Şi să nu mai îndrăzneşti să te întorci, poponar fără sculă!

Chestie care a stârnit alte hohote (şi mai entuziaste) de râs.

Clientului ejectat îi curgea sânge din nasul vizibil strâmbat într-o parte şi dintr-o zgârietură ce se întindea pe obrazul stâng, de la tâmplă până la maxilar. Avea ochii holbaţi şi şocaţi. Cămaşa scoasă din pantaloni îi atârna până aproape de genunchi. S-a apucat de un felinar şi s-a ridicat în picioare. Odată în poziţie erectă, s-a uitat fioros în jur, fără să vadă nimic însă.

Am făcut unul sau doi paşi, dar înainte să ajung la el, a apărut una dintre femeile care mă întrebaseră dacă nu am chef de un rendez-vous, legănându-se pe tocurile cui. Doar că nu era o femeie. Nu tocmai. Nu cred că avea mai mult de şaisprezece ani, ochi mari şi întunecaţi şi pielea netedă de culoarea cafelei, zâmbea, dar fără urmă de răutate, şi când bărbatul cu faţa însângerată s-a ridicat pe picioare, l-a apucat de braţ:

– Uşurel, drăguţă, i-a spus. Trebuie să te linişteşti înainte să…

Bărbatul a scormonit cu mâna pe lângă poalele cămăşii şi a dat la iveală mânerul sidefat al unui pistol – mult mai mic decât cel cumpărat de mine de la magazinul de articole sportive al lui Machen, aproape o jucărie – care se poticnea de colacul de grăsime ce-i atârna peste pantalonii din gabardină fără curea. Avea şliţul desfăcut şi i se vedeau boxerii cu maşini roşii de curse. Îmi aduc aminte foarte bine amănuntul ăsta. A scos pistolul, l-a lipit de burta prostituatei şi a apăsat pe trăgaci. S-a auzit un pocnet netot, asemenea celui făcut de nişte artificii cât un pişcot într-o cutie de tablă. Un pocnet mic şi atât. Femeia a ţipat şi s-a aşezat pe trotuar cu mâinile pe abdomen.

– M-ai împuşcat!

Părea mai mult indignată decât rănită, dar sângele a început să-i curgă printre degete.

– M-ai împuşcat, poponar căcăcios, de ce m-ai împuşcat?

Dar bărbatul n-a băgat-o în seamă, ci a dat de perete uşa barului Desert Rose. Rămăsesem tot pe locul unde mă aflasem când a împuşcat-o pe prostituata cea drăguţă, în parte din cauza şocului, dar mai ales pentru că toate astea se petrecuseră în doar câteva secunde. Sigur, poate că durase mai mult decât îi va lua lui Oswald să-l ucidă pe preşedintele Statelor Unite, dar nu cu mult

– Asta vrei, Linda? a zbierat el. Dacă asta vrei, atunci îţi dau ce vrei!

Şi-a lipit ţeava pistolului de ureche şi a tras.

Mi-am împăturit batista şi am apăsat-o uşor pe gaura din rochia roşie a fetei. Nu ştiu cât de grav rănită era, dar era suficient de plină de viaţă cât să emită un torent aparent nesfârşit de expresii colorate pe care probabil că nu le învăţase de la mama ei (sau, cine ştie). Şi când un bărbat din mulţimea care începuse să se strângă s-a apropiat prea mult pentru gustul ei, a mârâit:

– Nu te mai uita sub fusta mea, ticălos băgăcios. Tre’ să plăteşti pentru asta.

– Amărâtul acela e cât se poate de mort, a remarcat altcineva, un bărbat care îngenunchease lângă individul dat afară din barul Desert Rose.

O femeie a început să ţipe.

Sirene tot mai aproape, ţipând şi ele. Am observat una din celelalte doamne care mă acostaseră în timpul plimbării pe Greenville Avenue, o roşcată cu pantaloni pescăreşti. I-am făcut un semn. Şi-a atins pieptul, ca şi cum ar fi vrut să întrebe: cine, eu? Am dat din cap: da, tu.

– Ţine batista asta apăsată pe rană, i-am spus. Încearcă să opreşti sângerarea. Eu trebuie să plec.

Mi-a surâs înţelegătoare:

– Nu vrei să dai ochii cu poliţiştii?

– Nu prea. Nu cunosc pe nimeni de aici. Eram în trecere.

Roşcata a îngenuncheat lângă fata prăbuşită pe trotuar – care continua să sângereze şi continua să înjure.

– Drăguţă, toţi suntem în trecere.

Nu am putut să dorm în noaptea aceea. Aţipeam şi imediat vedeam chipul plin de sine şi unsuros al lui Ray Mack Johnson care arunca vina pentru două mii de ani de sclavie şi crime şi exploatare în cârca unui adolescent care nu făcuse altceva decât să se uite la „schimbătorul de viteze” al tatălui său. Mă trezeam cu o tresărire, mă întorceam pe cealaltă parte, aţipeam din nou… şi îl vedeam pe omuleţul cu şliţul desfăcut care îşi lipeşte revolverul de tâmplă. Asta vrei, Linda? Un ultim acces de furie înainte de somnul veşnic. Şi mă trezeam iarăşi speriat. Apoi am visat nişte bărbaţi într-o limuzină neagră care aruncă o bombă cu benzină pe fereastra casei mele din Sunset Point: Eduardo Gutierrez care încearcă să se descotorosească de yankeul lui din ţara yankeilor. De ce? Pentru că nu-i plăcea să piardă sume mari. De aia. Pentru el era prea mult.

În cele din urmă am renunţat să mai încerc să dorm şi m-am aşezat lângă fereastră unde bâzâia vitejeşte aparatul de aer condiţionat. În Maine, noaptea ar fi destul de răcoroasă pentru a aduce culori de toamnă în frunzele copacilor, dar aici, în Dallas, la două şi jumătate dimineaţa erau douăzeci şi cinci de grade. Şi aerul era umed.

– Dallas, Derry, am murmurat uitându-mă în jos, la Commerce Street.

Nu puteam să văd clădirea cubică din cărămidă unde era Book Depository, dar era aproape. La câteva minute de mers pe jos.

– Derry, Dallas.

Fiecare substantiv avea câte două silabe separate la litera dublă ca o surcea frântă pe genunchi. Nu puteam să mai rămân aici. O să înnebunesc de-a binelea în treizeci de luni petrecute în Marele D. Cât timp ar trece până aş începe să scriu pe ziduri cu graffiti O S-O OMOR PE MAMA? Sau până s-ar părea că văd un Iisus drogat plutind pe Trinity River? S-ar putea să fie mai bine la Fort Worth, dar tot era prea aproape.

De ce trebuie să stau în oricare din cele două oraşe?

Gândul mi-a venit puţin după trei dimineaţa şi m-a izbit cu forţă revelaţia. Aveam o maşină bună