– o maşină de care mă îndrăgostisem –, iar centrul Texasului nu ducea lipsă de drumuri bune şi rapide, unele construite de curând. La începutul secolului douăzeci şi unu vor fi sufocate de trafic, dar în 1960 erau pustii. Existau limite de viteză, dar nu le respecta nimeni. În Texas, până şi poliţiştii credeau în evanghelia care te învaţă să apeşi pedala până la capăt.

Aş putea să plec de sub această umbră care sufoca oraşul. Aş putea să găsesc un loc mai liniştit şi nu aşa de feroce, un loc care să nu pară plin de atâta ură şi de atâta violenţă. La lumina zilei încercam să-mi spun că imaginaţia îmi joacă feste, dar nu şi în pragul dimineţilor. Fără doar şi poate că în Dallas erau şi oameni buni, mii şi mii de oameni buni, marea majoritate. Dar răul era acolo şi uneori ieşea la suprafaţă. Aşa cum se întâmplase în faţa barului Desert Rose.

Bewie-cea-cu-blugii-Levie spusese Cred că în Derry s-au terminat vremurile rele. Nu eram prea sigur despre Derry, aşa cum nu eram nici despre Dallas, chiar dacă mai erau trei ani până la cea mai nefericită zi a lui.

– O să fac naveta, am murmurat. George are nevoie de un loc liniştit unde să-şi scrie cartea, dar din moment ce în carte este vorba despre un oraş – un oraş bântuit – trebuie să călătorească, nu? Ca să se documenteze.

Nu-i de mirare că-mi trebuiseră două luni ca să ajung la concluzia asta; este teribil de uşor să scapi din vedere cele mai simple răspunsuri ale vieţii. M-am întors în pat şi am adormit imediat.

14

A doua zi am ieşit din Dallas şi m-am îndreptat spre sud pe Highway 77. După o oră şi jumătate eram în ţinutul Denholm. Am făcut la dreapta pe State Road 109 mai ales pentru că îmi plăcea panoul din intersecţie. Înfăţişa un jucător tânăr de fotbal, tipul de erou, cască aurie, tricou negru, jambiere aurii. LEII DIN DENHOLM, anunţa panoul. A 3-A OARĂ CAMPIONI AI DISTRICTULUI! CAMPIONI AI STATULUI ÎN 1960! „SUNTEM PUTERNICI CA JIM!”

Ce-o mai fi însemnând şi asta, mi-am spus. Dar ştiam foarte bine că fiecare şcoală îşi are propriile semne şi semnale prin care copiii se simt mai importanţi.

După opt kilometri pe Highway 109, am intrat în oraşul Jodie. Semnul spunea POPULAŢIE 1280. BUN VENIT, STRĂINULE! Mai departe pe strada principală largă şi străjuită de copaci, am văzut un restaurant micuţ cu un afiş în vitrină pe care scria: CEI MAI BUNI BURGERI, CARTOFI PRĂJIŢI ŞI SHAKE-URI DIN TOT TEXASUL! Se numea Cârciuma lui Al.

Normal.

Am parcat în faţă, am intrat şi am comandat felul Pronghorn Special care consta dintr-un cheeseburger cu sos barbecue, alături de cartofi Mesquite şi un Rodeo Thickshake – puteai să-ţi alegi aroma care îţi place: vanilie, cioco sau căpşune. Cheeseburgerul nu era la fel de bun ca Burgerul Dodoloţ, dar nici nu era rău, iar cartofii au fost exact aşa cum îmi plac mie: crocanţi, condimentaţi şi mai prăjiţi.

Al era Al Stevens, un tip slab de vârstă mijlocie, care nu aducea absolut deloc cu Al Templeton. Pieptănătură de rocker, mustaţă căruntă stufoasă ca a unui bandit, accent pronunţat de Texas şi o tichie din hârtie pusă şmechereşte pe o parte. Când l-am întrebat dacă sunt locuinţe de închiriat în Jodie, a început să râdă şi mi-a răspuns:

– Câte-n lună şi-n stele. Dar de lucru n-ai să prea găseşti pe aici. Majoritatea oamenilor sunt fermieri şi, scuză-mă că-ţi spun, nu prea pari genul de cowboy.

– Nici nu sunt, i-am zis. Sunt genul de scriitor de cărţi.

– Hai, nu mă-nnebuni! Am citit vreo carte de-a ta?

– Încă nu, i-am răspuns. Sunt la început. Am scris deja o jumătate din roman şi vreo două edituri s-au arătat interesate de el. Caut un loc liniştit unde să-l pot termina.

– Păi, în Jodie e linişte, şi-a dat Al ochii peste cap. Când e vorba de linişte, pare că suntem printre fruntaşi. Zgomot e numai vinerea seara.

– Fotbal?

– Da, domnule, tot oraşul merge la meci. Şi la pauză toată lumea urlă ca leii, şi după aia îl strigă pe Jim. Poţi să-i auzi de la trei kilometri. E tare nostim.

– Cine-i Jim?

– LaDue, mijlocaşul nostru. Am mai avut noi echipe bune, dar niciodată n-a fost vreun jucător ca LaDue în echipa noastră. Şi e doar junior. Oamenii au început să vorbească de campionatul statal. Da’ mie mi se pare că-s prea optimişti, dacă stai să te gândeşti la puştii din şcolile alea mari din Dallas da’ puţină speranţă n-are ce să strice. Eu aşa cred.

– În afară de fotbal, cum e şcoala de aici?

– Chiar bună, să ştii. Mulţi au avut dubii despre fuziune, da’ a fost o chestie bună. Anul ăsta sunt peste şapte sute de elevi. Unii chiar fac o oră şi ceva cu autobuzul ca să ajungă la cursuri, da’ nu le pasă. Probabil că scapă de treaba de acasă. În cartea ta e vorba de copii de liceu? Ca în Blackboard Jungle? Pentru că pe-aici n-ai să găseşti nici golani, nici bande. Copiii noştri sunt bine crescuţi.

– Nici vorbă de aşa ceva. Am nişte economii, dar m-am gândit că n-ar strica să mai fac nişte bani şi suplinind nişte ore la liceu. Nu pot să predau cu normă întreagă şi să şi scriu.

– Sigur că nu, a şoptit cu respect.

– Licenţa mea e din Oklahoma, dar… am ridicat din umeri ca şi cum aş fi vrut să arăt că ştiu că Oklahoma nu-i de rangul Texasului, dar că sper totuşi să obţin ceva.

– Păi tre’ să stai de vorbă cu Deke Simmons. Directorul. Vine mai mereu aici la cină. I-a murit nevasta acum vreo doi ani.

– Îmi pare rău.

– La toţi ne-a părut rău. E un om cumsecade. Mai toţi sunt cumsecade pe aici, domnule…

– Amberson. George Amberson.

– Păi, George, ce să-ţi spun, oraşul e cam adormit, mai puţin în serile de vineri, dar ai putea să ajungi mai rău. Poate chiar o să înveţi să urli ca leii la pauză.

– Poate o să învăţ, am spus.

– Întoarce-te pe la şase. Cam pe la ora aia vine şi