S-a sprijinit de tejghea şi s-a aplecat spre mine.

– Vrei un pont?

– Sigur.

– Probabil c-o să vină cu prietena lui. Domnişoara Corcoran, bibliotecara şcolii. Îi cam trage clopotele de pe la Crăciunul trecut. Am auzit că Mimi Corcoran este cea care conduce liceul Denholm Consolidated pentru că îl conduce şi pe el. Aşa că cred că o să primeşti ce cauţi dacă ai s-o impresionezi pe ea.

– Am să ţin minte.

Săptămâni în şir bătusem Dallasul în căutarea unui apartament şi, când am găsit unul care să-mi placă, s-a dovedit că proprietarul era un om de la care eu nu voiam să închiriez. În Jodie am avut nevoie doar de trei ore ca să găsesc ceva bun. Nu un apartament, ci o căsuţă curăţică, cu cinci camere. Agentul imobiliar mi-a spus că era scoasă la vânzare, dar proprietarii ar fi fost de acord să închirieze persoanei potrivite. Avea o curte cu ulmi, un garaj pentru Sunlinerul meu… şi aer condiţionat. Şi, având în vedere toate facilităţile, chiria era rezonabilă.

Pe agent îl chema Fred Quinlan. A vrut să ştie cât mai multe despre mine – cred că plăcuţa de înmatriculare din Maine i s-a părut cam exotică –, dar nu a insistat. În plus, simţeam că ieşisem de sub umbra mohorâtă care pogorâse asupra mea în Dallas, Derry şi Sunset Point, unde ultima casă pe care o închiriasem se făcuse cenuşă.

– Ei, m-a întrebat Quinlan, ce părere aveţi?

– O vreau, dar nu vă pot da un răspuns acum. Mai întâi trebuie să stau de vorbă cu cineva. Nu cred că aveţi deschis mâine?

– Ba da, domnule. Sâmbăta ţin deschis până la prânz. După aia mă duc acasă să mă uit la televizor la Meciul Săptămânii. Se pare că o să avem un campionat dat naibii anul acesta.

– Da, i-am spus. Aşa se pare.

Quinlan mi-a întins mâna.

– Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Amberson. Sunt convins că o să vă placă Jodie. Suntem oameni cumsecade. Sper să vă simţiţi bine.

I-am strâns mâna:

– Şi eu sper.

Cum se zice, nu strică puţină speranţă.

În seara aceea m-am întors la restaurantul lui Al şi m-am prezentat directorului de la Denholm Consolidated şi prietenei sale, doamna bibliotecar. M-au poftit să iau masa cu ei.

Deke Simmons era înalt, chel, şi de vreo şaizeci de ani. Mimi Corcoran avea ochelari şi era bronzată. Privirea-i albastră şi ageră mă măsura din spatele lentilelor, încercând să înţeleagă ce hram port. Mergea folosindu-se de un baston pe care îl mânuia cu dexteritatea graţioasă (aproape dispreţuitoare) care venea din folosinţa îndelungată. M-am distrat să-i văd pe amândoi cu fanioane şi cocarde aurii pe care scria SUNTEM PUTERNICI CA JIM! Era vineri seara în Texas.

Simmons m-a întrebat cum îmi plăcea în Jodie (foarte mult), de când am venit în Dallas (din august) şi dacă îmi plăcea fotbalul de liceu (sigur). Singura întrebare pertinentă pe care a pus-o a fost dacă mă simt încrezător în capacitatea mea de a ţine copiii în frâu. Pentru că, a adăugat el, mulţi suplinitori s-au confruntat cu probleme.

– Profii ăştia tineri ni-i trimit nouă, la cancelarie, de parcă n-am avea altceva de făcut, a zis şi a muşcat din burgerul Pronghorn.

– Sos, Deke, a spus Mimi şi el s-a şters ascultător la colţul gurii cu un şerveţel luat din cutia de pe masă.

În toată vremea asta, bibliotecara a continuat să mă inventarieze: sacoul sport, cravata, tunsoarea. La pantofi se uitase când venisem spre separeul lor.

– Aveţi referinţe, domnule Amberson?

– Da, doamnă, am fost suplinitor în Sarasota.

– Şi în Maine?

– Nu prea mult, dar am predat trei ani în Wisconsin înainte să-mi dau demisia pentru a mă dedica în întregime cărţii. Sau cât de mult îmi vor îngădui finanţele.

Şi chiar aveam o scrisoare de recomandare de la liceul St Vincent din Madison. Recomandare bună, pentru că o scrisesem cu mâna mea. Bineînţeles, dacă cineva avea s-o verifice, aş fi sfârşit în ştreang. Deke Simmons nu ar fi făcut-o, însă ar fi putut s-o facă Mimi cea cu privirea pătrunzătoare şi pielea aspră ca a unui văcar.

– Despre ce e vorba în romanul dumneavoastră?

Şi chestia asta m-ar fi putut duce la spânzurătoare, dar m-am decis să fiu sincer. Mă rog, cât de sincer puteam să fiu în situaţia mea ciudată.

– Despre mai multe crime şi despre efectul lor asupra comunităţii.

– O, Dumnezeule, a exclamat Deke.

Ea l-a lovit uşor peste mână:

– Ssst. Continuaţi, domnule Amberson.

– Iniţial, am plasat acţiunea într-un oraş fictiv din Maine – pe care l-am botezat Dawson –, dar m-am gândit că ar părea mai real dacă ar fi vorba despre un oraş adevărat. Unul mai mare. La început m-am gândit la Tampa, dar parcă nu-mi suna bine…

A făcut un semn din mână ca şi cum discuţia despre Tampa era o pierdere de vreme.

– Prea cuminte. Prea mulţi turişti. Cred că ai căutat ceva mai închistat.

O doamnă foarte inteligentă. Ştia despre cartea mea mai multe decât ştiam eu însumi.

– Aşa este. Aşa că m-am hotărât să încerc varianta cu Dallasul. Cred că merge, dar…

– Dar nu vrei să locuieşti acolo.

– Exact.

– Înţeleg.

A gustat puţin din peştele prăjit din farfurie. Deke o privea cu admiraţie. Se părea că această femeie îi oferea absolut tot ce îşi mai putea dori la vârsta asta. Şi nici nu era de mirare; toată lumea iubeşte pe cineva la un moment dat, după cum precizează atât de intuitiv Dean Martin.

– Şi când nu te ocupi de scris, ce anume îţi place să citeşti, domnule Amberson?

– O, cam de toate.

– Ai citit De veghe în lanul de secară?

Hopa! mi-am spus.

– Da, doamnă.

A părut iritată de apelativul folosit.

– Of, spune-mi Mimi. Până şi copiii îmi spun aşa, deşi îi rog să adauge „duduie” de dragul bunei cuviinţe. Şi ce părere ai despre acest cri de coeur al domnului Salinger?

Să mint sau să spun adevărul? Dar nu era o întrebare serioasă pentru că această femeie putea citi printre rânduri aşa cum puteam eu să citesc… un panou pe care scrie PUNEŢI-L SUB ACUZARE PE EARL WARREN.

– Cred că spune multe despre cât de proşti au fost anii cincizeci şi despre cât de buni ar putea fi anii şaizeci. Asta în cazul