– Hm.

A continuat să se joace cu peştele din farfurie, fără să mănânce însă. Nu era de mirare că arăta de parcă mai avea nevoie doar de o frânghie trecută prin spatele rochiei ca să se transforme într-un zmeu numai bun de înălţat într-o zi cu vânt.

– Crezi că ar trebui să se găsească în biblioteca şcolii?

Am oftat, gândindu-mă cât de mult mi-ar fi plăcut să locuiesc şi să predau cu jumătate de normă în Jodie, Texas.

– De fapt, doamnă… Mimi, aşa cred. Dar mai cred că bibliotecarul ar trebui să decidă care elevi să aibă acces la cartea asta.

– Bibliotecarul? Nu părinţii?

– Nu, doamnă. Ăsta e un drum alunecos.

Mimi Corcoran a zâmbit larg şi s-a întors spre amorezul ei.

– Deke, tipul ăsta n-are ce căuta pe lista cu suplinitori. Ar trebui să predea cu normă întreagă.

– Mimi…

– Ştiu, n-ai niciun post liber la catedra de engleză. Dar dacă mai rămâne pe aici, poate să ia locul idiotului ăla de Phil Bateman când o să iasă la pensie.

– Meems, nu trebuie să vorbeşti aşa.

– Ba da, a replicat ea şi, oricât de ciudat ar părea, mi-a făcut cu ochiul. Pentru că am dreptate. Trimite-i referinţele din Florida lui Deke, domnule Amberson. Sunt suficiente. Ba, şi mai bine, adu-le dumneata săptămâna viitoare. A început anul şcolar şi n-are niciun sens să pierdem timpul.

– Spune-mi George.

– Da, bine, a zis.

Si-a împins farfuria.

– Deke, are un gust oribil. De ce mâncăm aici?

– Pentru că mie îmi plac burgerii şi ţie îţi place prăjitura cu căpşune făcută de Al.

– A, da. Prăjitura cu căpşune. Să vină. Domnule Amberson, poţi să stai la meci?

– Astă seară nu pot, i-am răspuns. Trebuie să mă întorc în Dallas. Poate vin săptămâna viitoare. În cazul în care veţi hotărî să mă angajaţi.

– Dacă Mimi te place, te plac şi eu, a spus Deke Simmons. N-am cum să-ţi garantez câte o zi în fiecare săptămână, dar vor fi săptămâni şi cu două sau trei zile pline. Şi se va compensa.

– Sigur că da.

– Mă tem că salariul de suplinitor nu este cine ştie ce…

– Ştiu asta, domnule. Caut doar o modalitate de a-mi suplimenta veniturile.

– De veghe în lanul de secară n-o să ajungă niciodată în biblioteca noastră, a mai spus Deke uitându-se pe furiş la concubina lui cu buzele pungă. Conducerea n-o să fie de acord. Şi Mimi ştie asta.

A mai luat o îmbucătură din Prongburger.

– Vremurile se schimbă, a spus Mimi Corcoran făcând un semn spre cutia cu şerveţele de pe masă şi apoi la gura lui:

– Sos, Deke.

În săptămâna care a urmat am făcut o greşeală. Trebuia să ştiu mai bine; n-ar fi trebuit câtuşi de puţin să mă gândesc la alt pariu mare după toate cele întâmplate. Ar fi trebuit să fiu mai prudent.

Înţelegeam riscurile, dar mă preocupa problema banilor. Venisem în Texas cu ceva mai puţin de şaisprezece mii de dolari. O parte din aceştia îmi rămăseseră din banii câştigaţi de Al, dar cei mai mulţi proveneau din cele două pariuri importante pe care le făcusem, unul în Derry şi celălalt în Tampa. Dar şapte săptămâni la hotelul Adolphus îmi mâncaseră peste o mie; instalarea într-un alt oraş ar fi însemnat încă patru sau cinci sute. Mâncare, chirie şi, pe lângă utilităţi, urma să am nevoie de alte haine – mai bune – dacă voiam să am o înfăţişare respectabilă la clasă. Urma să stau în Jodie doi ani şi jumătate până îmi voi încheia afacerile cu Lee Harvey Oswald. Iar paisprezece mii de dolari nu aveau cum să-mi ajungă. Salariul de suplinitor? Cincisprezece dolari şi cincizeci de cenţi pe zi.

Da, sigur, aş fi putut să mă descurc cu cele paisprezece mii plus treizeci şi câteodată cincizeci de dolari pe săptămână din leafa de suplinitor. Dar trebuia să nu mă îmbolnăvesc deloc şi să nu am niciun accident, şi nu puteam fi sigur de asta… Pentru că trecutul este şi viclean, nu doar încăpăţânat. Ripostează. Şi poate că era vorba şi de puţină lăcomie. Dar nu era vorba despre dragostea faţă de bani, ci mai degrabă de senzaţia îmbătătoare pe care mi-o dădea certitudinea că puteam învinge imbatabila casă de pariuri oricând aş fi avut chef.

Acum gândesc: Dacă Al ar fi cercetat şi cotaţiile la bursă tot atât de temeinic cum a făcut cu meciurile de baseball, fotbal, cursele de cai…

Dar n-o făcuse.

Acum gândesc: Dacă Freddy Quinlan n-ar fi spus că baseballul o să capete o turnură neobişnuită anul acela…

Dar a spus.

Şi m-am întors pe Greenville Avenue.

Mi-am spus că toţi acei bărbaţi pe care-i văzusem în faţă la Faith Financial (Unde Încrederea Este Lozinca Noastră) pariază pe meciurile din liga de baseball, unii chiar sume mari. Mi-am spus că voi fi unul dintre cei mulţi şi că un pariu nici prea prea, nici foarte foarte din partea domnului George Amberson – care va pretinde că locuieşte într-un duplex drăgălaş într-un garaj transformat pe Blackwell Street chiar aici în Dallas – nu va atrage atenţia. La dracu’, mi-am spus că cei care conduc Faith Financial nu l-au cunoscut niciodată pe Señor Eduardo Gutierrez din Tampa, aşa cum nu l-au cunoscut niciodată pe Adam din Biblie. Sau, că tot veni vorba, pe Ham, fiul lui Noe.

Oh, mi-am spus o sumedenie de lucruri şi toate s-au rezumat în cele din urmă la două concluzii: că era perfect sigur şi perfect rezonabil să vreau să am mai mulţi bani, chiar dacă acum aveam suficienţi. Bou. Dar prostia este unul dintre cele două lucruri pe care le desluşim cel mai bine când privim în urmă. Celălalt lucru sunt şansele ratate.

La data de douăzeci şi opt septembrie, cu o săptămână înainte de începerea campionatului, am intrat în Faith Financial şi – după ceva balet – am pariat şase sute de dolari pe victoria echipei Pittsburgh Pirates în meciul cu Yankees în etapa a şaptea. Am acceptat o cotă