de doi la unu, strigător la cer de mică, dacă te gândeşti că cei de la Yankees erau favoriţi. A doua zi după ce Bill Mazeroski a înscris punctul uluitor pecetluind victoria celor din Pittsburgh, m-am întors la Dallas şi la Greenville Avenue. Cred că dacă n-ar fi fost nimeni în cădirea Faith Financial, m-aş fi răsucit pe călcâie şi m-aş fi întors în Jodie… sau poate asta îmi spun acum. Nu ştiu sigur.

Ceea ce ştiu este că am dat de o coadă de oameni care aşteptau să-şi primească câştigurile şi m-am alăturat lor. Grupul părea împlinirea visului lui Martin Luther King: cincizeci la sută negri, cincizeci la sută albi, sută la sută fericiţi. Majoritatea ieşeau doar cu câte cinci dolari, sau cu câte zece sau poate douăzeci, dar i-am văzut şi pe câţiva care îşi numărau hârtiile de o sută. Dacă un hoţ ar fi ales acea zi pentru un jaf, s-ar fi ales cu o mică avere.

Omul cu banii era un ins scund şi gras, cu un cozoroc verde. Mi-a pus întrebarea standard (Eşti poliţist? Dacă eşti, trebuie să-mi arăţi legitimaţia) şi când i-am răspuns că nu sunt, m-a întrebat cum mă cheamă şi şi-a aruncat un ochi la permisul meu de conducere. Era unul nou-nouţ pe care îl primisem prin poştă doar cu o săptămână înainte; aveam, în sfârşit, la colecţie, un act care să mă plaseze în Texas. Dar am avut grijă să ascund sub deget adresa mea din Jodie.

Mi-a dat o mie două sute. Am îndesat banii în buzunar şi m-am dus grăbit la maşină. Când am ajuns pe Highway 77, lăsând Dallasul în urmă şi Jodie apropiindu-se cu fiecare învârtire a roţilor, mi-am permis să mă relaxez.

Tâmpit.

19

Vom face un alt salt în timp (dacă stai să te gândeşti bine şi naraţiunile au vizuini de iepure), dar, mai întâi, trebuie să adaug ceva despre anul 1960.

Fort Worth. 16 noiembrie 1960. Kennedy este preşedintele ales de mai puţin de o săptămână. Colţul dintre Ballinger şi West Seventh. Zi rece şi înnorată. Maşinile lasă în urmă fum alb de eşapament. Prezentatorul buletinului meteo de la postul KLIF („toate hiturile, tot timpul”) spunea că ploaia se va putea transforma în lapoviţă până la căderea serii, aşa că aveţi grijă cum conduceţi, voi, iubitori de rock and roll.

Eram înfăşurat într-un cojoc din piele netăbăcită; îmi îndesasem pe cap o pălărie din fetru cu urechi. Stăteam pe o bancă în faţa clădirii care adăpostea Asociaţia crescătorilor de vite din Texas, uitându-mă în lungul străzii West Seventh. Stăteam aici de mai bine de o oră şi nu credeam că tânărul va mai zăbovi mult la mama sa; Al Templeton scrisese că toţi cei trei băieţi fugiseră de ea imediat ce au fost în stare să se descurce pe cont propriu. Speram doar ca şi femeia să iasă cu el din casă. Tocmai ce se întorsese în oraş după câteva luni în Waco unde lucrase într-un cămin pentru doamnele în vârstă.

Răbdarea mi-a fost recompensată. Uşa blocului cu camere mobilate s-a deschis şi-a ieşit un om uscăţiv care semăna incredibil de tare cu Lee Harvey Oswald. A ţinut uşa pentru o femeie cu un palton ecosez şi pantofi albi şi comozi de infirmieră. Îi ajungea doar până la umăr, dar era solidă. Părul cărunt îl pieptănase peste cap, dezvelind o faţă prematur ridată. Purta o basma roşie. O nuanţă asemănătoare de ruj îi contura gura mică ce părea în permanenţă nemulţumită şi pusă pe scandal – gura unei femei care crede că toată lumea e împotriva ei şi care a primit nenumărate dovezi în acest sens. Fratele mai mare al lui Lee Oswald a coborât repede aleea din beton. Femeia a fugit după el şi pe trotuar l-a apucat de spatele hainei. S-a întors cu faţa la ea. Păreau a se certa, dar femeia vorbea cel mai mult. Îşi ridicase arătătorul şi-l agita în faţa lui. N-aveam cum să aud pentru ce anume îl mustra; îi urmăream de la o distanţă prudentă. Apoi el a început să meargă înspre colţul dintre West Seventh şi Summit Avenue, aşa cum mă aşteptasem. Venise cu autobuzul, iar acolo era cea mai apropiată staţie.

Femeia a rămas o clipă pe loc, de parcă nu se hotărâse ce să facă. Haide mămico, i-am spus, doar n-ai de gând să-l laşi să-ţi scape aşa de uşor. A ajuns la mijlocul străzii. Lee a trebuit să se ducă până în Rusia ca să scape de degetul tău ameninţător.

S-a dus după fiul mai mare şi, aproape de colţ, a ridicat vocea şi am putut s-o aud:

– Stai, Robert, nu merge aşa de repede, n-am terminat cu tine!

A privit-o peste umăr, dar şi-a continuat drumul. L-a ajuns din urmă în staţie şi l-a tras de mânecă până ce l-a făcut să se uite la ea. Arătătorul şi-a reluat mişcarea de pendul. Am prins frânturi: ai promis, şi ţi-am dat totul şi – mi se pare – cine eşti tu să mă judeci. Nu-i puteam vedea chipul lui Oswald, pentru că stătea cu spatele la mine, dar umerii lui cocârjaţi spuneau totul. Şi mă îndoiesc că aceasta ar fi fost prima dată când Mama îl urmase în stradă, vorbind fără încetare, nepăsându-i de lumea din jur. Şi-a pus mâna pe ditamai pieptul cu gestul imemorial al mamelor care înseamnă, Priveşte-mă, copil nerecunoscător.

Oswald a băgat mâna în buzunarul de la spate şi i-a dat o bancnotă. A îndesat-o în geantă, fără să se uite la ea şi a pornit înapoi spre casă. Dar i-a mai venit o idee şi s-a întors iarăşi. De această dată am auzit-o foarte bine. Zbiera ca să acopere cei zece, cincisprezece metri care îi despărţeau,