– Şi sună-mă dacă ai veşti de la Lee, auzi? Încă mai sunt pe linia comună, că nu-mi permit altfel până când nu fac rost de o altă slujbă şi madam Sykes aia de la parter vorbeşte tot timpul şi i-am zis de la obraz… „Madam Sykes”, i-am zis…

Un bărbat a trecut pe lângă ea. Şi-a vârât un deget în ureche într-un gest demonstrativ. Dacă Mama l-a văzut, nu l-a băgat în seamă. Şi cu siguranţă că nu a luat în seamă nici atitudinea stingherită a fiului său.

– „Madam Sykes”, i-am zis, „nu eşti singura care are nevoie de telefon, aşa că ţi-aş fi recunoscătoare dacă o să vorbeşti mai scurt. Şi dacă nu faci asta de bunăvoie, s-ar putea să mă văd nevoită să chem pe cineva de la firma de telefoane ca să te oblige”. Asta i-am zis. Aşa că să mă suni, Rob. Ştii că vreau să am veşti de la Lee.

Şi iată că a ajuns şi autobuzul în staţie. Bărbatul şi-a ridicat vocea ca să se facă auzit peste scrâşnetul de frâne:

– S-a făcut comunist, mami, şi nu mai vine acasă. Obişnuieşte-te cu ideea.

– Să mă suni! a zbierat ea.

Chipul urât căpătase o expresie îndârjită. Stătea puţin cam crăcănată, ca un boxer pregătit să primească o lovitură. Orice lovitură. Toate loviturile.

Ochii-i scoteau flăcări din spatele ochelarilor caraghioşi cu rame negre. Basmaua era prinsă sub bărbie cu un nod dublu. Începuse să plouă, dar nu-i păsa. A tras aer în piept şi şi-a transformat vocea în urlet:

– Vreau veşti de la băiatul meu cel bun, auzi ce-ţi spun?

Robert Oswald s-a urcat fără să-i răspundă. Autobuzul a plecat din staţie în fum de gaze de eşapament. Şi atunci faţa femeii a fost luminată de un zâmbet. Care a făcut ceva ce nu credeam posibil: i-a făcut chipul mai tânăr şi mai urât în acelaşi timp.

Un muncitor a trecut pe lângă ea. N-a lovit-o, nici măcar n-a atins-o, dar s-a răţoit la el:

– Vezi pe unde mergi! Că nu ţi-ai cumpărat trotuar!

Marguerite Oswald s-a întors, îndreptându-se spre casă. Încă mai surâdea. În după-amiaza aceea m-am întors în Jodie, cutremurat şi dus pe gânduri. Nu aveam să-l văd pe Lee Oswald încă un an şi jumătate de acum înainte şi eram la fel de hotărât să-l împiedic să-şi pună planul în aplicare, dar deja începusem să-l compătimesc aşa cum nu-l compătimisem niciodată pe Frank Dunning.

Era opt fără un sfert în seara de 18 mai 1961. Curtea din spatele casei mele se mai scălda încă în lumina amurgului texan. Fereastra era deschisă, iar perdelele fluturau în adierea blândă. La radio, Troy Shondell cânta „This Time”. Stăteam în biroul pe care mi-l înjghebasem în al doilea dormitor al casei. Masa de scris era un pupitru vechi de la liceu. Avea un picior mai scurt, pe care îl reparasem. Maşina de scris portabilă era marca Webster. Revizuiam primele o sută cincizeci de pagini ale romanului meu, Locul crimei, mai ales pentru că Mimi Corcoran mă tot bătea la cap spunând că ar vrea să le citească, iar, după cum aflasem, Mimi nu era genul de persoană pe care s-o poţi amâna cu tot felul de scuze. Nu scrisesem tocmai rău. Nu-mi fusese greu să transform Derry în oraşul fictiv Dawson într-o primă etapă şi a fost chiar mai uşor să transform Dawsonul în Dallas. Începusem să fac toate modificările doar pentru a pune ce scrisesem de acord cu minciunile pe care i le spusesem şi ca să-i pot da paginile să le citească. Dar acum mi se păreau esenţiale şi inevitabile. De parcă dintotdeauna dorisem să scriu despre Dallas.

Am auzit soneria de la intrare. Am pus un prespapier pe vraful de hârtii ca să nu le dea vântul pe jos şi m-am dus la uşă. Îmi amintesc toate astea cu foarte mare claritate: perdelele care dansau, prespapierul din piatră netedă de râu. „This Time” la radio, înserarea prelungă pe care ajunsesem să o iubesc.

Se cuvine să-mi amintesc totul. Pentru că atunci am încetat să mai trăiesc în trecut şi am început să trăiesc pur şi simplu.

Am deschis uşa şi l-am văzut în prag pe Mike Coslaw. Plângea.

– Nu pot, domnule Amberson. Chiar nu pot.

– Intră, Mike, i-am spus. Haide să stăm de vorbă.

Nu m-a mirat vizita lui. Mă ocupasem de echipa de teatru a liceului Lisbon Falls vreme de cinci ani înainte de a fugi în Epoca Fumatului Universal şi văzusem suficiente cazuri de trac. A regiza piese cu adolescenţi este o îndeletnicire care seamănă întrucâtva cu jonglatul cu borcane de nitroglicerină: şi palpitant, şi periculos. Am văzut fete care învăţau repede şi care erau superb de naturale la repetiţii, dar care se transformau în stane de piatră pe scenă; am văzut înflorind puşti grei de cap şi înălţându-se cu aproape o jumătate de metru prima dată când rosteau o replică ce stârnea hohotele de râs ale publicului. Am regizat tocilari dedicaţi şi, când şi când, câte un copil care dădea dovadă de o sclipire de talent. Dar niciodată nu am avut de-a face cu un băiat ca Mike Coslaw. Şi bănuiesc că există profesori care s-au ocupat o viaţă întreagă de spectacolele de amatori de la liceu sau de la facultate şi nu au întâlnit pe nimeni care să-i semene.

Într-adevăr Mimi Corcoran era şefa liceului Denholm Consolidated şi ea a reuşit să mă convingă să mă ocup de spectacolul anual când Alfie Norton, profesorul de matematică, cel care conducea grupul de actori amatori al liceul, fusese diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică şi fusese nevoit să se mute la Houston pentru a putea urma tratamentul. Am încercat să o refuz, pretextând că încă mai făceam muncă de documentare în Dallas, doar că, în iarna şi primăvara lui 1961, nu prea m-am mai dus pe acolo. Şi Mimi ştia, pentru că am fost disponibil în acel semestru ori de