câte ori Deke a avut nevoie de un suplinitor la engleză. În ceea ce priveşte Dallasul, băteam pasul pe loc. Lee era tot în Minsk, pregătindu-se de căsătoria cu Marina Prusakova, fata cu rochia roşie şi pantofii albi.

– Ai o groază de timp la dispoziţie, îmi spusese Mimi, cu mâinile în şoldurile inexistente; în ziua aceea nu avea de gând să accepte niciun refuz. Şi o să iei şi bani.

– O, da, am exclamat. Mi-a zis şi Deke. Cincizeci de dolari. Nabab mă fac.

– Na-ce?

– Nu contează, Mimi. Pentru moment, o duc bine cu finanţele. Nu putem să încheiem discuţia?

Nu. Nu puteam. Duduia Mimi era un buldozer cu chip omenesc şi, când întâlnea un obiect ce nu voia să se mişte, îşi cobora lama şi mărea turaţia motorului. Fără mine, nu s-ar mai ţine spectacolul elevilor pentru prima oară în istoria liceului. Părinţii ar fi dezamăgiţi. Conducerea şcolii ar fi dezamăgită.

– Şi, a adăugat ea, împreunându-şi sprâncenele, eu aş fi nefericită.

– Doamne fereşte să fii nefericită, duduie Mimi, am spus. Uite cum facem. Dacă mă laşi să aleg eu piesa – îţi promit că nu o să fie ceva controversat – o s-o fac.

Încruntarea i s-a topit în binecunoscutul zâmbet Mimi Corcoran care îl transforma întotdeauna pe Deke Simmons într-un castron cu terci de ovăz (ceea ce, temperamental vorbind, nici măcar nu era o transformare prea mare).

– Excelent! Şi cine ştie, poate că ai să descoperi un adevărat talent de tragedian printre noi.

– Sigur, am spus. Şi porcii ştiu să fluiere.

Dar – viaţa e aşa o glumă! — am descoperit un talent de excepţie. Un talent natural. Care acum se afla în livingul meu în seara dinaintea primului spectacol din cele patru programate, ocupând aproape toată canapeaua (care se înclinase cu umilinţă sub cele o sută treizeci de kilograme ale lui) şi zguduindu-se de plâns. Mike Coslaw. Cunoscut şi ca Lennie Small în adaptarea-pentru-a-corespunde-prejudecăţilor-liceului a romanului Oameni şi şoareci de John Steinbeck, realizată de George Amberson.

Asta în cazul că reuşeam să-l conving să vină mâine la premieră.

3

M-am gândit să-i dau nişte şerveţele de pe masă, dar mi-am dat seama că nu vor face faţă, aşa că m-am dus la bucătărie şi am scos un prosop de vase din sertar. S-a frecat pe faţă, s-a mai liniştit puţin şi s-a uitat disperat la mine. Avea ochii roşii şi tulburi. Probabil că plânsese toată ziua, nu doar în momentul când a ajuns la uşa mea.

– Aşa, Mike. Fă-mă să înţeleg ce se întâmplă.

– Toţi băieţii din echipă îşi bat joc de mine, domnule Amberson. Antrenorul a început să-mi zică Clark Gable – de la picnicul de primăvară de la Lion Pride – şi acum toţi îmi spun aşa. Chiar şi Jimmy îmi spune aşa.

Adică Jim LaDue, mijlocaşul ultrarapid al echipei şi cel mai bun prieten al lui Mike.

Nu mă surprindea să aud aşa ceva despre antrenorul Borman; era un individ obtuz, care propovăduia evanghelia încrâncenării şi căruia nu-i plăcea să-i calce altcineva teritoriul fie în sezon, fie în afara lui. Dar lui Mike i se spusese şi mai rău; când făceam de serviciu pe holurile liceului, i-am auzit pe copii, spunându-i Mike Malacul, George al junglei şi Godzilla. Niciodată însă nu lua în serios poreclele astea. Se pare că această reacţie amuzată şi puţin neatentă în faţa ocărilor şi glumelor este cel mai mare talent pe care îl conferă băieţilor înălţimea şi greutatea lor. La doi metri şi o sută treizeci de kilograme, Mike mă făcea să arăt ca Mickey Rooney pe lângă el.

Exista o unică vedetă în echipa de fotbal Lions şi aceea era Jim LaDue – n-avea el, oare, propriul panou la intersecţia dintre Highway 77 şi Route 109? Dar dacă exista vreun jucător care-i oferea posibilitatea lui Jim de a se afirma, acela era Mike Coslaw, care intenţiona să semneze cu echipa Texas A&M imediat după încheierea sezonului. LaDue avea să joace pentru ’Bama Crimson Tide (aşa cum îţi spuneau încântaţi el şi tatăl lui ori de câte ori aveau prilejul), dar dacă cineva mi-ar fi cerut să spun care dintre ei avea mai multe şanse să ajungă în liga profesionistă, aş fi pariat pe Mike. Îmi plăcea Jim dar parcă se aştepta mereu să se lovească la genunchi sau să-şi disloce un umăr. De cealaltă parte, Mike părea să fie construit pentru cursă lungă.

– Ce spune Bobbi Jill?

Mike şi Bobbi Jill erau practic nedespărţiţi. Splendidă? Sigur. Blondă? Bineînţeles. Majoretă? De ce mai întrebi?

Mike a rânjit:

– Bobbi Jill mă sprijină sută la sută. Zice să mă maturizez şi să nu mă mai necăjesc din cauza asta.

– Pare o tânără cu judecată.

– Da, e cea mai bună.

– În orice caz, cred că nu e vorba doar de nişte vorbe de ocară.

Şi când nu mi-a răspuns:

– Mike? Vorbeşte cu mine.

– O să stau în faţa oamenilor ăia şi o să mă fac de râs. Aşa mi-a spus Jimmy.

– Jimmy e un mijlocaş de milioane şi ştiu că sunteţi prieteni, dar când vine vorba de actorie, nu ştie nici cât un căcat de măgar.

Mike a clipit nedumerit. În 1961 nu era ceva obişnuit să auzi cuvântul căcat din gura unui profesor, indiferent cât de urât ar fi vorbit acesta. Dar, bineînţeles, eu nu eram decât un suplinitor şi asta îmi conferea ceva mai multă libertate.

– Şi ştiu că ştii asta. Cum se spune prin părţile astea, poate eziţi, dar nu eşti prost.

– Oamenii cred că sunt, a şoptit el. Şi sunt elev de nota şapte. Poate nu ştiţi, poate suplinitorii nu se uită în catalog, dar asta sunt.

– Mi s-a părut important să-ţi verific notele imediat după a doua noastră repetiţie, când am văzut de ce eşti în stare pe scenă. Sigur că eşti elev de şapte pentru că este de la sine înţeles ca un jucător de fotbal să fie de şapte. Face parte din etos.

– Din ce?

– Înţelege din context şi păstrează-ţi imaginea de tip sărac cu duhul pentru prieteni. Şi pentru antrenorul Borman care probabil că trebuie să-şi lege fluierul cu o sfoară ca să ştie pe la