La asta, Mike a chicotit, ochi roşii şi aşa mai departe.

– Ascultă la mine. Oamenii cred în mod automat că un băiat atât de mare ca tine e prost. Te rog să mă contrazici dacă vrei; din câte ştiu, trăieşti în corpul acesta de când aveai doisprezece ani, aşa că ar trebui să ştii că asta-i realitatea.

Nu m-a contrazis. A spus doar:

– Toţi băieţii din echipă au dat probă pentru Lennie. Au vrut să se distreze, să facă un banc.

S-a grăbit să adauge:

– Nimeni nu are ceva cu dumneavoastră, domnule A. Toţi băieţii vă plac. Până şi antrenorul vă place.

Nişte fotbalişti chiar dăduseră năvală la casting, reducându-i la tăcere pe candidaţii mai studioşi şi toţi cerând să citească rolul uriaşului prieten handicapat al lui George Milton. Desigur că fusese o glumă, doar că rolul lui Lennie în lectura lui Mike nu fusese absolut deloc nostimă. Fusese o revelaţie. Dacă ar fi trebuit, eram gata să-l mân pe scenă cu şocuri electrice, ca pe vite, dar bineînţeles că nu va fi nevoie de asemenea măsuri drastice. Vrei să ştii care-i cel mai mare avantaj al meseriei de profesor? Să fii martor al momentului când un copil îşi descoperă adevăratul talent. Niciun sentiment de pe lume nu se compară cu asta. Mike ştia că băieţii din echipă îşi vor bate joc de el, dar a acceptat rolul.

Şi desigur că antrenorul Borman nu a fost de acord. Niciodată antrenori ca Borman nu vor fi de acord cu aşa ceva. Doar că, în cazul acesta, nu prea avea încotro, mai ales că Mimi Corcoran era de partea mea. Nici nu putea reclama prezenţa lui Mike la antrenamente în aprilie şi în mai. Aşa că a trebuit să se resemneze şi să-i spună Clark Gable celui mai bun înaintaş al echipei. Există indivizi care nu se pot descotorosi de ideea că actoria este pentru fete şi pentru homosexualii care îşi cam doresc să fie fete. Gavin Borman era un asemenea individ. La petrecerea de 1 aprilie de la Don Haggarty, mi-a reproşat că „vâr idei în capul ăla nătâng”.

I-am răspuns că este îndreptăţit la propria opinie; căci toată lumea are opinii aşa cum toată lumea are cururi. Apoi m-am îndepărtat de el, lăsându-l cu paharul de hârtie în mână şi cu perplexitate pe faţă. Antrenorii Borman din lumea întreagă sunt de asemenea obişnuiţi să capete tot ce-şi doresc apelând la intimidări; aşa că nu putea înţelege de ce nu i-a mers cu amărâtul care în ultima clipă, luase locul de regizor al lui Alfie Norton. Nu prea aveam cum să-i explic lui Borman că se întâmplă să te cam schimbi atunci când împuşti un om ca să-l împiedici să-şi ucidă nevasta şi copiii.

Antrenorul Borman n-a avut nicio şansă de la bun început. Am distribuit alţi băieţi din echipă în rolurile orăşenilor, dar am vrut ca Mike să fie Lennie încă din momentul în care a deschis gura şi a spus: „Mi-aduc aminte de iepuri, George!”

Şi a devenit Lennie. Îţi răpea nu doar ochii – pentru că era atât de al naiba de mare –, ci şi inima din piept. Uitai de toate, la fel cum uitai de grijile cotidiene când Jim LaDue se pregătea să paseze. Se prea poate ca Mike să fi fost construit ca să trimită apărarea adversă în anonimat, dar cu siguranţă fusese făcut – de Dumnezeu, dacă există; sau de o aruncare a zarurilor genetice, dacă nu există – să fie pe scenă şi să se contopească cu personajul.

– A fost un banc pentru toată lumea în afară de tine, i-am zis.

– Ba şi pentru mine. La început.

– Pentru că la început n-ai ştiut.

– Nu. N-am ştiut.

Şoptea acum. Îşi plecă ochii pentru că lacrimile îl ameninţau din nou şi nu voia să i le văd. Antrenorul îi spusese Clark Gabie şi, dacă i-aş fi cerut socoteală pentru asta, mi-ar fi spus că a fost o glumă. Un banc. O farsă. De parcă n-ar fi ştiut că restul băieţilor din echipă vor prelua numele şi îl vor folosi. De parcă n-ar fi ştiut că rahatul ăsta îl va răni pe Mike aşa cum nu l-a rănit niciodată porecla de Mike Malacul. De ce se poartă unii aşa cu cei înzestraţi? Să fie invidie? Teamă? Poate ambele. Dar acest copil avea avantajul să ştie cât de bun era. Şi amândoi ştiam că nu antrenorul Borman reprezenta adevărata problemă. Unica persoană în stare să-l împiedice pe Mike să apară pe scenă mâine seară era Mike însuşi.

– Ai jucat fotbal în faţa unui public de nouă ori mai mare decât cel care o să fie în sală. Pe dracu’, în noiembrie trecut când aţi jucat în regionale în Dallas, aţi avut zece sau douăsprezece mii de spectatori. Şi nu vă iubeau deloc.

– Fotbalul e altă chestie. Când intrăm pe teren avem acelaşi echipament şi aceleaşi căşti. Putem fi deosebiţi doar prin numerele de pe tricouri. Şi toată lumea e de aceeaşi parte…

– Nouă oameni sunt alături de tine în spectacol, Mike, ca să nu mai vorbesc despre localnici pe care i-am introdus doar ca să le dau camarazilor tăi ceva de făcut. Şi ei sunt o echipă.

– Nu-i totuna.

– Poate că nu. Dar un lucru este cu siguranţă la fel – dacă îi laşi baltă, se alege praful de tot şi pierde toată lumea. Actorii, echipa, fetele de la Pep Club care ne-au făcut reclamă şi toţi oamenii care vor să vină la spectacol, unii de la ferme de la o sută de kilometri distanţă. Ca să nu mai zic nimic de mine. Şi eu pierd.

– Cred că aşa e, a spus uitându-se în jos la picioare.

Şi ce picioare mari erau acelea.

– M-aş putea descurca fără Slim sau Curley. Aş trimite pe scenă pe cineva cu cartea să citească rolul. Cred că m-aş descurca şi fără soţia lui Curley…

– Mi-aş dori ca Sandy să fie mai bună, m-a întrerupt Mike. E drăguţă foc. Dar nimereşte intonaţia bună doar din greşeală.

Mi-am permis cu prudenţă un zâmbet interior. Începusem să mă gândesc că totul avea să se rezolve.

– Dar nu