Vince juca rolul tovarăşului de drum al lui Lennie, George, şi, de fapt, chiar puteam să ne descurcăm fără el, în cazul în care s-ar fi îmbolnăvit de gripă sau şi-ar fi rupt gâtul într-un accident de maşină (ceea ce ar fi fost foarte posibil având în vedere felul în care conducea camionul tăticului lui). La o adică, l-aş fi înlocuit chiar eu, chiar dacă eram prea în vârstă pentru rol, dar nici măcar n-ar fi trebuit să citesc replicile. După şase săptămâni de repetiţii, ştiam toate rolurile pe de rost. Ba chiar mai bine decât unii dintre actori. Dar nu aş fi putut să joc în locul lui Mike. Nimeni n-ar fi putut înlocui combinaţia aceea unică de mărime şi talent pur. Era vital pentru spectacol.

– Dacă o dau în bară? m-a întrebat, apoi s-a auzit ce a spus şi şi-a pus mâna peste gură.

M-am aşezat lângă el pe canapea. Nu prea aveam loc, dar m-am descurcat. În clipa aceea nu mă mai gândeam la John Kennedy, la Al Templeton, la Frank Dunning sau la lumea din care venisem. În clipa aceea nu mă gândeam la nimic altceva în afară de acest băiat uriaş… şi la spectacolul meu. Pentru că la un moment dat devenise al meu, tot aşa cum devenise al meu şi acest timp trecut, cu liniile lui telefonice cuplate şi benzina ieftină. În clipa aceea îmi păsa mai mult de Oameni şi şoareci decât de Lee Harvey Oswald.

Dar cel mai mult îmi păsa de Mike.

I-am luat mâna de la gură. I-am pus-o pe coapsa imensă. L-am prins de umeri. L-am privit în ochi.

– Ascultă-mă, i-am spus. Mă asculţi?

– Da, domnule.

– Nu ai s-o dai în bară. Repetă.

– N-o…

– Spune.

– N-o s-o dau în bară.

– Dimpotrivă. Ai să uimeşti pe toată lumea. Îţi dau cuvântul meu, Mike.

L-am strâns mai tare de umeri. Parcă aş fi încercat să-mi vâr degetele într-o stâncă. M-ar fi putut lua în braţe şi m-ar fi putut face fărâme, dar se uita la mine cu ochi umili, plini de speranţă şi încă sclipind de lacrimi.

– Mă auzi? Ai cuvântul meu.

Scena era un cap de pod scăldat în lumină. Mai încolo, publicul stătea într-un lac de întuneric. George şi Lennie erau aşezaţi pe malul unui râu imaginar. Ceilalţi plecaseră, dar se vor întoarce curând. Dacă voia ca matahala uriaşă, cu surâs incert, să moară cu demnitate, George trebuia să se ocupe personal de asta.

– George? Unde s-au dus?

Mimi Corcoran stătea în dreapta mea. La un moment dat îmi apucase mâna şi mi-o strângea. Tare, tare, tare. Lângă ea, în cealaltă parte, Deke Simmons se holba la scenă cu gura întredeschisă. Avea expresia unui fermier în faţa unor dinozauri care pasc iarbă pe păşunea din nordul pământurilor sale.

– La vânătoare. S-au dus la vânătoare. Şezi, Lennie.

Vince Knowles nu va ajunge niciodată actor – cel mai probabil se va face vânzător de maşini la Chrysler-Dodge, magazinul din oraş, ca tatăl lui –, dar o interpretare foarte bună îi poate înălţa pe toţi actorii din producţie, aşa cum se întâmpla în seara aceasta. În timpul repetiţiilor Vince reuşise doar o dată sau de două ori să atingă niveluri coborâte de credibilitate (şi asta mai ales pentru că figura lui micuţă, inteligentă, ca de şobolan, era chipul lui George Milton, aşa cum şi-l închipuise Steinbeck). Dar acum parcă se molipsise de la Mike. Pe nepusă masă, pe la jumătatea primului act, a început să înţeleagă ce înseamnă să mergi aiurea prin viaţă neavând pe nimeni altcineva alături în afară de Lennie şi a intrat complet în pielea personajului. Acum, urmărindu-l cum îşi împinge spre ceafă pălăria veche din fetru, mi-am spus că Vince e leit Henry Fonda în Fructele mâniei.

– George!

– Da?

– N-ai de gând să mă cerţi?

– Cum adică?

– Ştii bine, George.

Surâzând. Genul de surâs care pare a spune: Mda, ştiu că sunt un nătăfleţ. Dar amândoi ştim că n-am ce-i face. Aşezat alături de George pe malul râului imaginar. Scoţându-şi pălăria, punând-o alături şi răvăşindu-şi părul scurt şi blond. Imitându-l pe George. Lui Mike îi ieşise scena de la prima repetiţie când o interpretase cu o dezinvoltură uluitoare, fără niciun ajutor din partea mea.

– „Dacă aş fi singur, mi-ar fi aşa de uşor. Aş putea să-mi găsesc o slujbă şi n-aş mai avea bătăi de cap.”

Reluându-şi propria voce… de fapt, vocea lui Lennie:

– Am să plec. Am să mă duc sus în munţi şi am să stau într-o peşteră, dacă nu mă vrei.

Vince Knowles şi-a lăsat capul în pământ şi, când l-a ridicat şi a rostit următoarea replică, avea vocea răguşită, plină de lacrimi. Nici în cele mai bune momente ale sale nu reuşise să ajungă atât de aproape în redarea mâhnirii profunde.

– Nu, Lennie, vreau să stai aici cu mine.

– Atunci zi-mi ca înainte! Despre ceilalţi şi despre noi!

Atunci am auzit primul suspin din public. Urmat de un altul. Şi de al treilea. Nici în cele mai nebuneşti vise ale mele nu mă aşteptasem la aşa ceva. M-au trecut fiori pe şira spinării şi m-am uitat pe furiş la Mimi. Încă nu plângea, dar nici mult nu mai avea după strălucirea lichidă din ochi. Dar, chiar şi ea – bătrânica dură cu suflet mare.

George a şovăit, apoi l-a apucat pe Lennie de mână, gest pe care Vince nu voise niciodată să-l facă la repetiţii, explicând că e o chestie de poponari.

– Oamenii ca noi… Lennie, oamenii ca noi n-au familie. Nimeni nu dă pe ei nicio ceapă degerată.

Cu cealaltă mână atingând pistolul de recuzită ascuns sub haină. Scoţându-l pe jumătate. Punându-l la loc. Scoţându-l de tot. Aşezându-l alături.

– Dar nu şi noi, George! Nu şi noi! Aşa e?

Mike dispăruse. Scena dispăruse. Nu mai erau decât ei doi acum şi când Lennie l-a rugat pe George să-i povestească despre fermă şi despre iepuri şi despre viaţa bună pe care o vor duce, jumătate din public plângea în hohote. Vince plângea atât de tare, că