abia a reuşit să-şi spună ultimele replici, să-i spună bietului, prostului Lennie să se uite acolo, pentru că ferma unde vor locui este chiar acolo. Şi o va putea vedea dacă se concentrează.

Scena s-a întunecat treptat, pentru că Cindy McComas a acţionat corect luminile de această dată. Birdie Jamieson, femeia de serviciu a şcolii, a tras un cartuş orb. O femeie din public a ţipat. Această reacţie este de obicei urmată de râsete nervoase, dar în seara aceasta se auzeau doar hohotele de plâns ale spectatorilor. Şi tăcerea. A durat zece secunde. Sau poate doar cinci. Indiferent cât a fost, mie mi s-a părut o eternitate. Apoi au izbucnit aplauzele. Cel mai minunat tunet pe care l-am auzit în toată viaţa mea. S-au aprins luminile în sală. Toată lumea se ridicase în picioare. Primele două rânduri erau rezervate pentru cadrele didactice şi m-am uitat ca din întâmplare la antrenorul Borman. Al naibii să fiu dacă nu plângea şi el.

Două rânduri mai în spate, unde stăteau sportivii, Jim LaDue a sărit în picioare şi a răcnit, stârnind urale şi râsete:

– Eşti cel mai tare, Coslaw!

Actorii au ieşit la rampă: mai întâi orăşenii interpretaţi de fotbalişti, apoi Curley şi soţia lui Curley, apoi Candy şi Slim şi restul oamenilor de la fermă. Aplauzele se mai domoliseră, dar a apărut Vince, îmbujorat şi fericit, cu obrajii încă uzi. Mike Coslaw a ieşit ultimul, părând evident stingherit, dar ridicându-şi privirea cu uimire aproape comică atunci când Mimi a strigat:

– Bravo!

La fel au început să strige şi ceilalţi şi curând sala răsuna: Bravo, Bravo, Bravo! Mike s-a înclinat, ştergând aproape cu pălăria pe jos. Când s-a ridicat zâmbea şi el. Dar era mai mult decât un zâmbet; chipul îi era transfigurat de fericirea pe care o trăiesc doar cei care au reuşit să ajungă în vârf. Apoi a strigat şi el:

– Domnule Amberson! Veniţi aici, domnule Amberson!

Trupa a început să scandeze:

– Regizorul! Regizorul!

– Nu lăsa aplauzele să se stingă, a mârâit Mimi de lângă mine. Du-te acolo, ciudatule!

Şi m-am dus, iar aplauzele s-au intensificat iarăşi. Mike m-a îmbrăţişat, m-a ridicat în braţe apoi m-a pus jos şi m-a ţocăit vesel pe obraz. Toată lumea a râs. Am râs şi eu. Ne-am prins cu toţii de mâini, le-am ridicat spre public şi am făcut o plecăciune. Ascultam aplauzele când mi-a venit în minte un gând care mi-a întunecat sufletul. În Minsk existau nişte proaspăt căsătoriţi. Lee şi Marina deveniseră soţ şi soţie de exact nouăsprezece zile.

5

Trei săptămâni mai târziu, chiar înainte de vacanţa de vară, m-am repezit până la Dallas ca să fotografiez cele trei apartamente unde urmau să locuiască Lee şi Marina. Aveam un aparat mic, marca Minox, pe care îl ascundeam în  palmă, cu obiectivul între două degete răsfirate. Mă simţeam ca un idiot – mai degrabă ca una dintre caricaturile îmbrăcate în trenci din rubrica Spy vs Spy din revista Mad şi nu ca James Bond – dar învăţasem că e bine să fiu prudent.

Când m-am întors acasă, maşina Nash Rambler albastru-deschis a lui Mimi Corcoran era parcată la colţ şi Mimi tocmai se urca înapoi la volan. Când m-a văzut a coborât din maşină. Faţa i s-a strâmbat într-o grimasă scurtă – durere sau efort –, dar când a venit spre casă avea pe buze obişnuitul ei zâmbet uscat, de parcă o distram, dar în sens bun. Ţinea în mâini un plic mare, voluminos în care se aflau cele o sută şi cincizeci de pagini din Locul crimei. Într-un final cedasem în faţa cicălelilor ei… dar asta se întâmplase doar cu două zile în urmă.

– Ori ţi-a plăcut al dracului de tare, ori n-ai reuşit să treci de pagina zece, i-am spus luând plicul. Cum e?

Acum zâmbetul nu-i era doar amuzat, ci şi misterios.

– Ca majoritatea bibliotecarilor, citesc repede. Putem să discutăm înăuntru? Nu-i nici măcar jumătatea lui iunie şi e atât de cald.

Da. Şi transpira. Niciodată nu o mai văzusem să transpire. Şi parcă slăbise ceva. Chestie nu tocmai în regulă pentru o doamnă care nu-şi permitea să renunţe la kilogramele sale.

În living, aşezaţi ea pe canapea, iar eu pe fotoliu, cu câte un pahar mare cu cafea cu gheaţă fiecare, Mimi mi-a spus ce credea:

– Mi-a plăcut povestea cu ucigaşul costumat în clovn. Poţi să zici că sunt dusă cu capul, dar mi s-a părut înfiorătoare într-un mod absolut delicios.

– Dacă tu eşti dusă cu capul, atunci şi eu sunt.

A surâs:

– Sunt sigură că ai să găseşti pe cineva care să ţi-o publice. În linii mari, mi-a plăcut foarte mult.

M-am simţit puţin atins. Sigur că Locul crimei era iniţial un fel de acoperire, iar pe măsură ce am tot scris, cartea începuse să devină importantă pentru mine. Era ca o carte de memorii secrete. Ale nervilor.

– Chestia asta cu „în linii mari” mi-aduce aminte de Alexander Pope – ştii, te înjur cu o vorbă bună?

– N-am vrut să sune chiar aşa.

Acum era şi mai rău.

– Doar că… la dracu’, George, nu asta-i menirea ta. Tu eşti făcut să fii profesor, şi dacă publici o carte ca asta, nicio şcoală din Statele Unite n-o să te mai angajeze.

Şi, după o pauză:

– Decât poate în Massachusetts.

Nu i-am răspuns. Rămăsesem fără cuvinte.

– Ce ai făcut cu Mike Coslaw – ce ai făcut pentru Mike Coslaw – a fost lucrul cel mai uluitor şi mai minunat pe care l-am văzut vreodată.

– Mimi, eu n-am făcut nimic. E talentat…

– Ştiu că-i talentat, asta a fost evident de când a intrat pe scenă şi a căscat gura, dar să-ţi spun ceva, prietene, ceva ce m-au învăţat cei patruzeci de ani petrecuţi prin licee şi cei şaizeci petrecuţi prin viaţă. Talentul artistic este mult mai obişnuit decât talentul de a cultiva talentul artistic. Orice părinte sever îl poate strivi, dar este mult mai greu de cultivat. Şi acesta este talentul tău. Mult mai important decât cel care a scris asta, a bătut cu palma în teancul de foi de pe măsuţa de cafea din faţa ei.

– Nu ştiu ce să spun.

– Spune mulţumesc şi complimentează-mă pentru judecata mea ascuţită.

– Mulţumesc.