Replica mea i-a readus surâsul, mai uscat ca oricând.

– Nu-ntinde coarda, George.

– Da, duduie Mimi.

Surâsul a dispărut. S-a aplecat în faţă. Ochii din spatele ochelarilor păreau imenşi. Pielea de sub bronz avea o nuanţă gălbuie, iar obrajii până nu demult întinşi erau supţi acum. Când se întâmplaseră toate astea? Observase Deke oare? Ridicol. Deke n-ar observa nici că poartă şosete desperecheate până nu şi le-ar scoate seara. Poate nici atunci.

Mi-a spus:

– Phil Bateman nu mai ameninţă cu ieşirea la pensie, a scos deja cuiul şi-a aruncat grenada, cum ar spune atât de plastic încântătorul nostru antrenor Borman. Ceea ce înseamnă că e un loc liber la catedra de engleză. Vino cu normă întreagă la DCHS, George. Copiii te plac şi după piesa pe care ai regizat-o, comunitatea a ajuns să creadă că eşti urmaşul lui Alfred Hitchcock; Deke nu are nevoie de nimic altceva decât de o cerere scrisă din partea ta – aseară mi-a zis chiar aşa. Te rog. Publică-ţi cartea sub pseudonim, dacă vrei neapărat, dar vino să predai. Asta este menirea ta.

Din tot sufletul voiam să spun „da”, pentru că avea dreptate. Nu eram făcut să scriu cărţi şi cu siguranţă nu eram făcut să omor oameni, indiferent cât de mult meritau să fie omorâţi. Şi mai era şi oraşul Jodie. Venisem aici ca un străin tocmai strămutat din era şi din oraşul lui şi primele cuvinte care mi-au fost adresate – de către Al Stevens, la restaurantul lui – au fost pline de prietenie. Dacă ţi-a fost vreodată dor de casă sau te-ai simţit departe de toate lucrurile şi oamenii care te-au definit odinioară, înseamnă că înţelegi cât de importante sunt cuvintele frumoase şi zâmbetele prietenoase. Jodie era oraşul anti-Dallas, iar acum unul dintre cetăţenii lui de frunte îmi cerea să nu mai fiu un simplu vizitator, ci să mă mut aici. Dar se apropia momentul de cumpănă. Doar că nu încă. Poate…

– George? Ai o expresie tare ciudată.

– Se cheamă gândire. Te rog, lasă-mă să-mi văd de ea.

Şi-a prins obrajii în palme şi şi-a rotunjit buzele într-o parodie a uluirii:

– Ai, nu mă-nnebuni!

Nu i-am dat atenţie, pentru că răsfoiam înfrigurat notiţele lui Al. Nu mai trebuia să le am în faţa ochilor ca să găsesc ce căutam. În septembrie, când va începe noul an şcolar, Oswald încă va fi în Rusia, deşi începuse deja lunga bătălie birocratică prin care voia să se întoarcă în America împreună cu soţia şi fiica lui, June, cu care Marina trebuie să devină însărcinată cam pe acum. A fost o bătălie pe care Oswald o va câştiga în cele din urmă, aţâţând, cu isteţime instinctivă (şi rudimentară), birocraţia unei supraputeri împotriva birocraţiei alteia. Dar va coborî de pe nava SS Maasdam pe pământ american abia la mijlocul anului viitor. Cât despre sosirea în Texas…

– Meems, anul şcolar se termină în prima săptămână din iunie, nu?

– Întotdeauna, pentru că sunt copii care au slujbe de vară.

… Cât despre sosirea în Texas a soţilor Oswald, asta se va întâmpla pe paisprezece iunie 1962.

– Şi orice contract pe care l-aş semna ar fi de probă, nu?

– Cu posibilitatea de înnoire dacă toate părţile sunt mulţumite, da.

– Atunci te-ai făcut cu un profesor de probă.

A izbucnit în râs, a bătut din palme, s-a ridicat în picioare şi mi-a întins braţele:

– Minunat! Pupici pentru duduia Mimi!

Am îmbrăţişat-o, dar i-am dat repede drumul când am auzit-o icnind.

– Ce mama dracului e cu tine, cucoană?

S-a întors la canapea şi a mai sorbit din paharul cu cafea rece.

– Să-ţi dau două sfaturi, George. Primul: niciodată să nu-i spui „cucoană” unei femei din Texas, dacă vii din nord. Sună sarcastic. Al doilea, niciodată să nu întrebi o doamnă ce are. Trebuie să încerci să fii un pic mai delicat şi să spui ceva de genul „te simţi bine?”

– Te simţi bine?

– De ce nu m-aş simţi? Mă căsătoresc.

În primă fază n-am ştiut ce atitudine să adopt în faţa acestei glume. Doar expresia gravă din ochii ei mi-a spus că nu glumea câtuşi de puţin. Dădea târcoale unui adevăr. Poate un adevăr nu prea plăcut.

– Spune: „Felicitări, duduie Mimi”.

– Felicitări, duduie Mimi.

– Deke m-a cerut prima dată în urmă cu un an. L-am refuzat, explicându-i că era prea curând după moartea soţiei sale şi că lumea o să bârfească. Dar chestia cu bârfa nu mai ţine. Şi, oricum, mă îndoiesc că lumea ar fi vorbit prea mult dacă stai să iei în calcul vârsta noastră. Oamenii din orăşelele de provincie îşi dau foarte bine seama că oameni ca Deke şi ca mine nu ne prea permitem acest lux atunci când am atins un anumit platou de maturitate, ca să zic aşa. Adevărul este însă că mie îmi plăceau lucrurile aşa cum erau. Bătrânelul mă iubeşte mult mai mult decât îl iubesc eu pe el, dar mie îmi e tare drag şi – cu riscul de a te ruşina – află de la mine că şi doamnele care au atins un anumit platou de maturitate nu se împotrivesc unei partide de coţăială în serile de sâmbătă. Te fac să te simţi prost?

– Nu, i-am răspuns. Mă încânţi.

Iarăşi surâsul uscat.

– Splendid. Pentru că în fiecare dimineaţă când mă dau jos din pat îmi pun aceeaşi întrebare: Cum aş putea să-l încânt astăzi pe George Amberson?

– Nu întinde coarda, duduie Mimi.

– Ai vorbit ca un adevărat bărbat.

A mai sorbit din cafeaua cu gheaţă şi a continuat:

– Am venit aici cu două obiective. Pe primul l-am realizat. Acum îţi voi spune care este al doilea, ca să pot să plec să te las să-ţi vezi de ale tale. Mă căsătoresc cu Deke pe douăzeci şi unu iulie, care pică într-o vineri. Ceremonia o să fie o chestie intimă la el acasă – doar noi, pastorul şi câteva rude. Părinţii lui – care sunt nişte dinozauri destul de robuşti, crede-mă – vin din Alabama şi sora mea vine din San Diego. Recepţia o să aibă loc ziua următoare şi o să fie o petrecere în aer liber la mine acasă. De la două după-amiază, până la ora când toată lumea va fi beată criţă. Tot oraşul e invitat. O