să avem piñata şi limonadă pentru copiii mici şi grătare şi butoaie cu bere pentru copiii mari. Şi o să fie şi o orchestră din San-Antone. Şi spre deosebire de alte orchestre din San-Antone, cred că ăştia vor fi în stare să cânte şi „Louie Louie” şi „La Paloma”. Şi dacă n-ai să ne onorezi cu prezenţa ta…

– Ai să fii nefericită.

– Bineînţeles că am să fiu. Îţi notezi data?

– Absolut.

– Bine. Deke şi cu mine vom pleca în Mexic duminică, după ce îi va mai fi trecut mahmureala. Suntem cam bătrâni pentru o lună de miere, dar am aflat că există anumite resurse la sud de graniţă care nu pot fi găsite în statul nostru. Anumite tratamente experimentale. Mă îndoiesc că vor avea vreun efect, dar Deke e plin de speranţă. Şi, ce dracu’, merită să încerc. Viaţa… a scos un oftat melancolic. Viaţa e mult prea dulce ca să renunţi la ea fără luptă, nu crezi?

– Ba da.

– Da. Aşa că nu mă dau bătută.

Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare:

– Ai de gând să începi să plângi, George?

– Nu.

– Bine, pentru că m-aş simţi stânjenită. Poate aş începe şi eu să plâng şi n-o prea fac bine. Nimeni n-o să scrie vreodată vreo poezie despre lacrimile mele. Orăcăi, nu suspin.

– Cât de grav e? Pot să te întreb?

– Destul de grav, mi-a răspuns pe un ton aproape indiferent. S-ar putea să mai am opt luni. Poate un an. Asta în cazul în care nu găsesc vreo cură magică în Mexic, cu tratamentele lor pe bază de ierburi sau spori de piersică sau cine ştie ce.

– Îmi pare nespus de rău.

– Mulţumesc, George. Te-ai exprimat exact aşa cum trebuie. Mai mult ar fi fost greţos.

Am surâs.

– Mai am încă un motiv să te invit la petrecerea noastră, deşi se înţelege de la sine că încântătoarea ta companie şi conversaţia ta spumoasă ar fi suficiente. Phil Bateman nu e singurul care iese la pensie.

– Mimi, nu face asta. Ia-ţi concediu, dacă trebuie, dar nu…

A clătinat hotărâtă din cap:

– Boală sau nu, patruzeci de ani înseamnă prea mult. A venit vremea pentru mâini mai tinere, ochi mai tineri şi o minte mai tânără. La recomandarea mea, Deke a angajat o tânără doamnă din Georgia cu toate calificările necesare. Se numeşte Sadie Clayton. Vine şi ea la recepţie şi pentru că nu cunoaşte pe nimeni mă aştept să te porţi foarte frumos cu ea.

– Doamna Clayton?

– Nu chiar, m-a privit Mimi cu ochi inocenţi. Mi se pare că intenţionează să-şi reclame numele de fată la un moment dat în viitorul apropiat. Trebuie să îndeplinească anumite formalităţi legale.

– Mimi, te-ai apucat de codoşlâcuri?

– Nici vorbă, mi-a spus… şi a chicotit. Mai deloc. Deşi vei fi singurul profesor de la noi care este liber în prezent, iar statutul acesta te recomandă să acţionezi ca mentor al ei.

Mi-am spus că asistam la un salt uriaş pe tărâmul ilogicii pe care îl făcea mintea ordonată, dar n-am spus nimic şi am condus-o la uşă. În schimb am zis:

– Dacă e atât de grav cum spui, ar trebui să începi să te tratezi de acum. Dar nu la vreun vraci din Juaréz. Ar trebui să te internezi la clinica din Cleveland.

Habar n-aveam dacă spitalul din Cleveland fusese înfiinţat, însă nu-mi mai păsa de nimic.

– Ba nu-i aşa. Dacă e să am de ales între a muri într-o cameră de spital, cu tot felul de tuburi şi cabluri vârâte în mine, şi a muri pe plajă într-o hacienda mexicană… ce crezi? E la mintea cocoşului, aşa cum spui tu. Şi mai e încă ceva, m-a privit ea cu îndârjire. Durerea nu-i încă foarte mare, dar mi s-a spus că va fi. În Mexic sunt mai permisivi când e vorba de doze mari de morfină. Sau de Nembutal, dacă va fi să fie. Crede-mă, ştiu ce fac.

Gândindu-mă la ce i se întâmplase lui Al Templeton, mi-am dat seama că are dreptate. Am luat-o în braţe, îmbrăţişând-o foarte uşor de această dată şi i-am sărutat un obraz aspru.

Mi-a surâs, apoi s-a desprins din braţele mele. M-a privit foarte atentă.

– Mi-aş dori să-ţi cunosc povestea, prietene.

Am ridicat din umeri.

– Sunt o carte deschisă, duduie Mimi.

A izbucnit în râs:

– Ce rahat mănânci! Zici că eşti din Wisconsin, dar apari în Jodie cu accent de New England şi plăcuţe de Florida la maşină. Zici că faci naveta la Dallas ca să te documentezi pentru cartea care trebuie să fie despre Dallas, dar personajele de-acolo vorbesc ca în New England. Chiar sunt locuri unde spun daah în loc să spună „dar”. Ar trebui să faci toate modificările astea.

Cât de deştept am zis că sunt când răsfoisem manuscrisul?

– De fapt, duduie Mimi, cei din New England spun d-ab, nu daah.

– S-a notat.

A continuat să-mi cerceteze chipul. A fost nevoie de o luptă cu mine însumi ca să nu-mi plec privirea, dar m-am descurcat.

– Uneori mă întreb chiar dacă nu cumva eşti un extraterestru, ca Michel Rennie în Ziua în care pământul s-a oprit. Şi ai venit aici ca să-i analizezi pe băştinaşi şi să raportezi la baza de pe Alpha Centauri dacă mai există vreo speranţă pentru specia umană, sau dacă trebuie să fim aruncaţi în aer cu raze de plasmă înainte să apucăm să ne împrăştiem germenii în restul galaxiei.

– E o abordare puţin cam fantezistă, am zâmbit eu.

– Bine. Nu mi-ar plăcea să cred că Texasul a fost luat drept etalon pentru întreaga planetă.

– Dacă Jodie ar fi folosit ca mostră, sunt convins că Pământul ar lua notă de trecere.

– Îţi place aici, nu-i aşa?

– Da.

– George Amberson este numele tău adevărat?

– Nu. L-am schimbat din motive importante doar pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Te-aş ruga să nu mai spui nimănui. Din considerente evidente.

A dat din cap.

– Îţi promit. Ne vedem curând, George. La restaurant, la bibliotecă… Şi, bineînţeles, la petrecere. Ai să te porţi frumos cu Sadie Clayton?

– Cel mai frumos, am spus cu accent de Texas cu r sonor: frrrrrumos, făcând-o să izbucnească în râs.

După ce a plecat, am stat multă vreme în living fără să citesc, fără să mă uit la televizor. Şi nici prin cap nu-mi trecea sa mă apuc