de scris la vreunul din manuscrise. M-am gândit la slujba pe care tocmai ce o acceptasem: un an de profesorat cu normă întreagă la liceul Denholm Consolidate, cămin al echipei Lions. Mi-am dat seama că nu am niciun regret. Aş putea şi eu să urlu ca leii la pauza meciului.

Nu-i adevărat, aveam un regret, dar nu în legătură cu mine. Când mă gândeam la Mimi şi la situaţia în care se afla, aveam foarte multe regrete.

6

Când vine vorba despre dragostea la prima vedere, sunt de acord cu cei de la Beatles: se întâmplă tot timpul. Dar n-a fost aşa cu Sadie şi cu mine, deşi am ţinut-o în braţe şi i-am prins sânul stâng în palmă chiar de cum ne-am cunoscut. Cred, deci, că sunt de acord şi cu Mickey şi Sylvia care spun că dragostea este ciudată.

Mijlocul lui iulie poate să fie fioros de fierbinte în sudul Texasului, dar sâmbăta în care a avut loc petrecerea de după nuntă a fost perfectă din toate punctele de vedere. Temperatura nu depăşea douăzeci şi cinci de grade, şi o mulţime de nori albi şi pufoşi alergau pe cerul de un albastru decolorat. Obloane lungi de soare şi umbră alunecau peste curtea lui Mimi, uşor în pantă şi terminându-se cu o scurgere mică şi mâloasă de apă pe care o botezase Pârâul Fără Nume.

De copaci atârnau flamuri galbene şi argintii – culorile liceului Denholm – şi era şi o piñata, atârnată de ramura unui pin de zahăr californian, şi privită cu multă poftă de copii.

– După cină, copiii o să ia beţe şi o s-o bată, a spus cineva chiar din spatele meu. Şi vor curge jucării şi dulciuri pentru fiecare niño.

M-am întors şi am dat cu ochii de Mike Coslaw, splendid (şi oarecum ireal) în jeanşi negri foarte strâmţi şi o cămaşă albă descheiată la gât. Un sombrero îi atârna pe spate prins cu şiret şi în jurul brâului avea o eşarfă multicoloră. Am văzut mai mulţi membri ai echipei de fotbal, chiar şi pe Jim LaDue. Îmbrăcaţi la fel de caraghios şi fâţâindu-se printre oaspeţi cu tăvi în mână. Mike mi-a vârât-o sub ochi pe a lui şi m-a întrebat cu un rânjet strâmb:

– O gustărică, señor Amberson?

Am luat un crevete pe o scobitoare şi l-am înmuiat în sos.

– Drăguţ costum. Gen Speedy Gonzales.

– Nu mă provocaţi. Şi dacă vreţi să vedeţi un costum tare, uitaţi-vă la Vince Knowles, şi mi-a arătat un loc peste fileul unde nişte profesori începuseră un meci chinuit, dar entuziast de volei. M-am uitat şi l-am văzut pe Vince în toată splendoarea lui, îmbrăcat în frac şi cu joben pe cap. Era înconjurat de copii care-l urmăreau fascinaţi cum scoate eşarfe din văzduh. Ţinea şmecheria, dacă erai suficient de tânăr cât să nu observi eşarfa care-i atârna din mânecă. Mustaţa desenată cu cremă de ghete lucea în soare.

– Una peste alta, eu prefer aspectul Cisco Kid, a spus Mike.

– Sunt convins că sunteţi cu toţii nişte ospătari desăvârşiţi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine v-a pus să vă costumaţi aşa? Şi antrenorul vostru ştie?

– Ar cam trebui să ştie, că-i pe aici pe undeva.

– Da? Nu l-am văzut.

– Se îmbată cu Boosters Club lângă grătar. Iar în ce priveşte costumul, duduia Mimi nu se lasă până nu obţine ce vrea.

M-am gândit la contractul pe care îl semnasem:

– Ştiu.

Mike şi-a coborât glasul:

– Toţi ştim că-i bolnavă. În plus… mă gândesc că joc un rol.

A încercat să imite poziţia unui toreador – lucru destul de complicat când ţii în mâini o tavă cu gustări:

– Arriba!

– Nu-i rău, dar…

– Ştiu, încă n-am intrat în rol. Trebuie să mă cufund în el, aşa e?

– Funcţionează în cazul lui Brando. Ce planuri aveţi pentru toamna asta, Mike?

– În ultimul an? Cu Jim în spate? Cu mine, Hank Alvarez, Chip Wiggins şi Carl Crockett la înaintare? Mergem în campionatul statal şi mingea aia din aur o să intre în vitrina noastră cu trofee.

– Îmi place atitudinea ta.

– Puneţi în scenă o piesă în toamna asta, domnule Amberson?

– Aşa intenţionez.

– Bine. Super. Păstraţi-mi şi mie un rol… dar unul mic, din cauză că o să mă ocup mai mult de fotbal. Fiţi atent la orchestră. Nu cântă rău.

Cânta chiar mai bine de atât. Logoul de pe tobă spunea că se numeşte The Knights. Foarte tânărul solist a dat tonul şi orchestra s-a lansat într-o variantă fierbinte a vechiului cântec al lui Richie Valens, „Ooh, My Head” – care nu era însă chiar atât de vechi în vara lui 1961, deşi Valens murise deja de vreo doi ani.

Mi-am pus bere într-un pahar din hârtie şi m-am îndreptat spre estradă. Vocea tânărului mi se părea foarte cunoscută. Aşa mi se păreau şi acordurile clapelor care păreau disperate să se transforme în acordeon. Şi, brusc, mi-a picat fisa. Puştiul care cânta era Doug Sahm, şi nu peste mulţi ani, îşi va avea propriile hituri: „She’s About a Mover” de exemplu, sau „Mendocino”. Asta se va întâmpla în timpul Invaziei Culturale Britanice, iar trupa, care cânta în realitate rock Tejano, va lua un nume pseudobritanic: The Sir Douglas Quintet.

– George? Vino să-ţi fac cunoştinţă cu cineva, te rog!

M-am întors. Mimi cobora panta blândă urmată de o femeie. Ce m-a şocat la Sadie când am văzut-o prima dată – ce şoca pe absolut toată lumea, fără îndoială – era înălţimea ei. Purta pantofi fără tocuri, ca mai toate femeile de la petrecere care ştiau că-şi vor petrece toată după-amiaza şi seara fâţâindu-se încoace şi încolo prin curte. Probabil că femeia aceasta purtase ultima oară tocuri la propria-i nuntă, deşi chiar şi pentru ocazia aceea cred că îşi alesese o rochie care să-i ascundă cipicii pe care se hotărâse să şi-i pună pentru a nu-l depăşi cu un cap pe mire. Avea pe puţin unu optzeci, poate mai mult. O întreceam cu vreo opt centimetri, dar, în afară de antrenorul Borman şi de Greg Underwood, de la catedra de istorie, probabil că eram singurul bărbat de la petrecere mai înalt decât ea. În plus, Greg era cam deşirat. Folosind argoul perioadei, aş putea spune că Sadie