Ştiu că sunt puţin prea mare ca să pot fi considerată normală, spunea mersul acela. Iar umerii trişti spuneau mai multe: Nu este vina mea. Aşa am crescut. Alandala. Era îmbrăcată cu o rochie fără mâneci cu trandafiri imprimaţi. Avea braţele bronzate. Nu purta machiaj, ci doar puţin ruj roz.

Nu a fost dragoste la prima vedere, sunt convins, dar îmi amintesc cu uimitoare claritate acea clipă când am văzut-o pentru întâia dată. Şi aş minţi dacă ţi-aş spune că-mi amintesc cu aceeaşi claritate ziua când am văzut-o prima oară pe fosta Christy Epping. Dar, bineînţeles, eram într-un club şi eram amândoi cam matoli, aşa că poate sunt scuzat.

Sadie era frumoasă într-o manieră nesofisticată şi complet sinceră. Dar mai era într-un fel. În acea zi la petrecere am crezut că este pur şi simplu vorba despre stângăcie. Mai târziu aveam să aflu că nu era absolut deloc stângace. Dimpotrivă, chiar.

Mimi arăta bine – cel puţin, nu arăta mai rău decât în ziua când mă vizitase ca să mă convingă să iau o normă întreagă –, dar se fardase, ceea ce era ieşit din comun. Nu reuşise, însă, să acopere complet cearcănele de sub ochi, provocate, probabil, de lipsa de somn, dar şi de durere, şi nici ridurile noi din colţurile gurii. Surâdea larg, de ce să nu surâdă? Se căsătorise cu drăguţul ei. Organizase o petrecere pe cinste şi adusese o fată drăguţă într-o rochie drăguţă de vară să-l cunoască pe unicul burlac din şcoală.

– Hei, Mimi, am spus croindu-mi drum spre ea printre mesele rotunde (împrumutate de la Amvets Hall) unde mai târziu oaspeţii vor lua loc ca să mănânce friptură şi să privească apusul.

– Felicitări. Cred că acum trebuie să mă obişnuiesc să-ţi spun duduie Simmons.

Îmi aruncă zâmbetul ei uscat:

– Te rog, rămâi la Mimi, că aşa m-am obişnuit. Vreau să-ţi fac cunoştinţă cu o colegă nouă. Uite…

Cineva nu împinsese unul din scaunele pliante sub masă, iar fata voinică şi blondă, care întinsese deja mâna înspre mine şi tocmai îşi compunea surâsul de îmi-pare-bine-de-cunoştinţă, s-a împiedicat de el şi a dat să cadă. Scaunul s-a răsturnat şi el şi mi-am dat seama că o să se întâmple ceva foarte urât dacă piciorul scaunului i se înfigea în stomac.

Mi-am aruncat paharul pe iarbă, am făcut un salt înainte şi am prins-o înainte să cadă. Cu braţul stâng o ţineam de talie. Cu mâna dreaptă o ţineam mai de sus, de ceva cald şi rotund şi elastic. Între palma mea şi sânul ei bumbacul rochiei lunecase pe nailonul sau mătasea lenjeriei. A fost un mod foarte intim de a face cunoştinţă şi, chiar dacă m-am clătinat un pic sub impactul celor vreo şaptezeci şi cinci de kilograme ale ei, mi-am păstrat echilibrul. La fel şi ea.

Am luat mâna de pe partea aceea a corpului care este rareori strânsă când doi oameni fac cunoştinţă şi am spus:

– Bună, sunt… Jake, aproape că am rostit numele meu din secolul douăzeci unu, dar mi-am muşcat buzele în ultima fracţiune de secundă. Sunt George. Îmi pare foarte bine să te cunosc.

Se îmbujorase până la rădăcina părului. Probabil şi eu mă înroşisem la fel. Dar a avut prezenţa de spirit să râdă.

– Şi mie îmi pare bine. Cred că m-ai salvat de la un accident urât.

Probabil că o salvasem. Pentru că despre asta era vorba, înţelegi? Sadie nu era stângace, era predispusă la accidente. Era nostimă, până ajungeai să-ţi dai seama că parcă era blestemată. Mai târziu mi-a povestit că ea era acea fată care-şi prinde fusta în portiera maşinii când se duce la balul liceului şi reuşeşte să şi-o sfâşie. Ea era acea femeie în apropierea căreia ţâşnitoarele se defectează şi o udă din cap până în picioare; acea femeie care reuşeşte să dea foc unei cutii întregi cu chibrituri când vrea să-şi aprindă o ţigară, arzându-şi degetele şi pârlindu-şi părul; femeia a cărei bretea de la sutien se rupe în timpul Serii Părinţilor sau care descoperă că i s-au dus foarte multe fire de la ciorapi înaintea întrunirilor de la şcoală unde trebuie să ia cuvântul.

Avea grijă să-şi plece capul atunci când intra pe uşă (aşa cum învaţă să facă toate persoanele înalte), dar oamenii aveau tendinţa de a-i deschide uşa brusc în faţă, chiar atunci când era în apropiere. Rămăsese de trei ori blocată în lifturi, o dată chiar două ore; iar cu un an înainte, într-un magazin din Savannah, scara rulantă nou instalată îi mâncase un pantof. Desigur că n-am ştiut nimic din toate astea atunci; tot ce ştiam în acea după-amiază de iulie a fost că îmi căzuse în braţe o femeie frumoasă cu părul blond şi ochii albaştri.

– Văd că te înţelegi de minune cu domnişoara Dunhill, a spus Mimi. Vă las să vă cunoaşteţi mai bine.

Aşa deci, mi-am spus, avusese deja loc trecerea de la doamna Clayton la domnişoara Dunhill, cu toate formalităţile legale necesare sau nu. Scaunul îşi înfipsese un picior în gazon. Sadie a tras de el încercând să-l scoată, n-a reuşit la început, dar când a ieşit într-un final din iarbă, speteaza scaunului i s-a frecat de coapsă, ridicându-i rochia şi dezvelind marginea ciorapilor, până la jartieră. Care era roz, la fel ca trandafirii din imprimeul rochiei. A scos un ţipăt mic de exasperare. Roşeaţa din obraji căpătase o nuanţă alarmantă de violet.

I-am luat scaunul din mâini şi l-am pus alături.

– Domnişoară Dunhill… Sadie… dacă am văzut vreodată vreo femeie care să aibă neapărată nevoie de o bere, tu eşti aceea. Haide cu mine.

– Mulţumesc, mi-a spus. Îmi pare foarte rău. Mama mi-a zis mereu să nu mă arunc în braţele bărbaţilor, dar eu tot nu mă învăţ minte.

Am condus-o spre locul unde erau înşirate butoaiele cu bere, arătându-i mai mulţi colegi de la şcoală (şi prinzând-o de braţ şi ghidând-o pe lângă unul